COMENTARIU DE CONTELE SAINT GERMAIN (PRELUARE BLOG):
Cristi Boureanu a fost oprit in trafic la un control de rutină. Nu era la volan și, chiar dacă alcoolemia sa era mare, nu avea de ce să se teamă. Nicio lege din România nu-i interzicea să circule, ca pasager, în stare de ebrietate. Trebuia doar să rămână liniștit și să fie respectuos fată de polițiști. Atât!
Cristi Boureanu e, însă, șmecher. Cum să-l legitimeze pe el niște pârliți de plutonieri de la circulație și să nu-și ceară scuze pentru deranj în secunda doi după ce l-au recunoscut?
Așa că s-a răzvrătit seul de neam prost din el. A început să-i înjure, să scarpine întunericul în sus cu degetul mijlociu, surogatul său de virilitate, să-i amenințe și să le-arate el ce le dă în loc de acte: m..e!
Băieții, nici ei prea duși la biserică atunci când vine vorba să-i înțepe musca țețe, și-au inflamat degrabă pipotele și-au luat-o pe procedura simplificată: l-au umflat (și la propriu și la figurat) cât ai zice pește, pe marele Gatsby de Ferentari, și l-au depus, cu tot cu vânătăile de pe meclă și cu fluturașii din creier, la locul de odihnă pentru 24 de ore unde se servește la micul dejun vestitul ceai cu bromură.
Doamna Kovesi, cam la fel. Pe o procedură legală și ranforsată constituțional de trupa lui Daniel Morar, a fost invitată să se prezinte în fața unei comisii parlamentare care, departe de a-i putea face vreun rău efectiv, cerea doar atât: respect pentru o simplă formalitate. Putea foarte bine, Laura Kovesi, să urmeze modelul de nesimțire al lui George Maior și să-și arate mușchii prin non-colaborare. Ei bine, nu! Nu i-a convenit această formă de sfidare pentru că, domnia sa, se consideră aparținând unui alt regn, al patrulea: nu vegetal, nu animal, nici măcar mineral, ci divin.
Cum, n-ați auzit de regnul divin? Dar Nicolae și Elena Ceaușescu nu tot acestui regn aparțineau? Exemplare ușor recognoscibile prin cultul personalității și situarea mai presus de legi și grade de comparație.
Laura Kovesi a devenit victima propriei legende. Pe cât de înfricoșătoare, pe atât de neînfricată.
Înainte, cât încă instinctele îi asigurau un nivel decent de prudență, îi mai păsa, cât de cât, de aparențe. De când, insă, a scăpat de zăbala lui Traian Băsescu și s-a văzut liberă în manej, cu un nou președinte mai degrabă mânuind țesala decât harapnicul, nu o mai interesează reguli și pași: galopează când ți-e lumea mai dragă, tropăie și fornăie metamorfozată într-un adevărat centaur. [Wikipedia: „Centaurii trăiau pe muntele Pelion și Thessaly, în Grecia, și erau considerați o pacoste de către oameni. […] Erau șireți și ignoranți. Ei erau cunoscuți a fi ostili cu oamenii fiind mereu în ceartă cu ei”]. Și, peste toate astea, parcă plictisită de atâta putere căreia nimeni nu cutează să i se opună, se distrează inventându-și adversari și cauze care să-i răscolească puțin adrenalina. Cum ar fi Curtea Constituțională și Comisia Parlamentară supranumită și „sufrageria lui Oprea”. Cu aceste organe ale statului de drept se războiește mai recent Laura Kovesi dându-le cu tifla, scuipându-le semnițe-n cap, eschivând ca Mayweather și mușcând de ureche precum Tyson pe Holyfield.
Atâta neînfricare seamănă izbitor de mult cu anticamera cnocautului. Iar umilirea instituțiilor care ar trebui să se ocupe cu arbitrarea unui meci ca acesta, plin de obstrucții și abuzuri flagrante, seamănă foarte mult cu pregătirea unei unanimități în cadrul revanșardului juriu al rușinii.
Până una – alta, ridic aici o problemă de procedură: așa cum poliția rutieră a avut dreptul să-l încătușeze pe Cristi Boureanu și să-l ducă la secție cu forța, pentru că i- a sfidat autoritatea și nu s-a supus cerințelor imperioase ale agenților ei, de ce nu ar avea și Parlamentul României la îndemână o astfel de posibilitate pentru a o aduce cu forța pe Laura Kovesi în fața comisiei sale?
Dacă puterile în stat sunt egale și dacă puterea judecătorească are dreptul să aducă în fața ei, cu forța, pe oricine din cadrul celorlalte puteri care îi nesocotește autoritatea, de ce atunci când un reprezetant al puterii judecătorești comite o abatere asemănătoare el să nu poată fi adus cu forța la ordine în fața puterii pe care a sfidat-o?
Repet: e o problemă de simetrie operațională. Parlamentul României ar trebui să aibă un corp de intervenție pe care să-l însărcineze cu punerea de îndată în aplicare a ordinului ca Laura Kovesi să se prezinte la Comisia parlamentară.
În rest, să ne păstrăm simțul umorului. E limpede că în acest moment România nu este condusă de forțe democratice interne ci de forțe oculte, cu sprijin și interese externe. Politicieni, parlament, instituții au luat frica străzii manipulate profesionist și nu sunt în stare să-și revină după sperietura din ianuarie.
În cavalcada de abuzuri comise de Laura Kovesi, PSD ar avea la îndemână o armă decisivă, pe care, însă, refuză să o folosească: scoaterea în stradă a electoratului său pentru apărarea deciziilor Curții Constituționale și pentru sprijinirea Comisiei Parlamentare în misiunea sa de a clarifica aspecte legate de prezidențialele din 2009.
Câteva zeci de mii de oameni, câteva zile, în câteva mari orașe ale țării, cerând demisia Laurei Kovesi pentru sfidarea Parlamentului României și a CCR, ar elibera, garantat, fotoliul de la DNA. Căci nu există teamă mai mare a sistemului ocult și a reptilienilor săi conducători decât revolta populară care să îi arate cu degetul.
Ei bine, da, revoltă populară să fie, dar nu îndreptată împotrivă-le ci, ca în ianuarie, în sprijinul lor de abuzivi, corupți manipulatori și ilegitimi.
S-a văzut clar reacția neînfricaților la un bobârnac de protest. Doar trei zile a protestat Liviu Pleșoianu în fața DNA și doamna Kovesi nu mai știa pe ce intrare ferită să intre în biroul său.
Refuzul PSD de a uza de principalul său atu, forța impresionantă a alegătorilor săi, nu mai este de mult așa inexplicabil cum părea. El reprezintă o formă de pact vinovat cu sistemul, după cum ne-a învățat Victor Ponta la vremea lui și, cum aflăm azi, chiar și Liviu Dragnea cu celebrele sale partide de tenis.
Și atunci de ce să ne omorâm cu firea? Constatăm, dar rămânem senini. Consemnăm, dar cu simțul umorului. Ce mai înseamnă câteva luni de mârșăvie antinațională, la dimensiunea uriașă a timpului atoate vindecător?
