COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Autoritățile românești țin să se diferențieze de cele din Grupul de la Vișegrad, din mai multe motive de ordin politic. Între pozițiile oficiale și societatea românească există însă condiționări mai profunde.
Prin comparație cu vecinii lor de la vest, românii reacționează pur și simplu diferit la multe situații și provocări ale momentului. Iată un exemplu edificator. În țările Europei centrale se pune de vreo câțiva ani în discuție calitatea mărfurilor vândute de marile lanțuri comerciale occidentale. Dar ideea divizării Europei după nivelul de competitivitate a readus acum subiectul în centrul atenției, probabil și datorită caracterului său simbolic. Săptămâna trecută, cu ocazia unei reuniuni extraordinare a țărilor de la Vișegrad, ministrul agriculturii din Cehia, Marian Jurečka, reconfirma preocupările în această materie: ”E o realitate: consumăm produse, care cel mai adesea, deși sunt vândute ca produse identice, sunt de o calitate mai slabă” (www.radio.cz/). În consecință guvernele țărilor asociate au cerut Comisiei Europene să elimine ”dublul standard” în materie comercială.
Pentru români subiectul acesta nu a devenit încă problematic chiar dacă este în linii mari cunoscut. Principala cauză este, cu siguranță, nivelul mult mai scăzut al puterii de cumpărare. Produsele analizate și incriminate sunt oricum mai ieftine în magazinele din Est. Prin urmare e convenabil (într-o țară care a devenit o piață largă a produselor second hand de toate categoriile, de la mașini la îmbrăcăminte) ca aparențele să fie păstrate atât pentru vânzători, cât și pentru cumpărători. Dacă idealul politic clamat de la toate nivelurile (și care a devenit un mobil intim) este prosperitatea și egalitatea, atunci toate strategiile menite a conserva iluzia acestora funcționează perfect cu complicitatea tuturor părților implicate. Nimeni nu are interesul să denunțe un produs ”second hand” sau de calitate inferioară, căci pricipalul scop este să participe la iluzia egalității în prosperitate, a accesului egal la toate bunurile societății industrializate. Un comerciant știe din instinct (în cazul în care nu a aflat prin studiu de piață) că nimeni nu vrea să cumpere un produs considerat inferior, chiar dacă, uneori, este mai bun decât altele, și pe această constatare se construiește o întreagă strategie de vânzare. Brandul contează și nu calitatea intrinsecă a mărfii, ceea ce se poate uneori traduce și prin situațiile incriminate de miniștrii țărilor de la Vișegrad.
Așa cum ”democratizarea” culturii a produs o cantitate impresionantă de reproduceri fotografice ale unor opere de artă faimoase, tot așa democrația economică a multiplicat mărfurile de ”calitate superioară” cu prețuri scăzute. Mecanismul prin care calitatea este disimulată este cel mai vizibil astăzi la mărfurile etichetate ”bio”. Inițial foarte scumpe și greu accesibile, fiind produse în condiții sever supravegheate, ”industria” a început să facă tot mai multe concesii, etichetând totuși produsele cu indicativul ”bio”. Au apărut firește și aici inițiații capabili să recunoască ”originalele”, care își conservă prețul prohibitiv.
Prin urmare fenomenul falsei uniformizări (și al diferitelor strategii de diferențiere) este universal și nu afectează țările Estului decât în măsura în care consumatorii sunt aici mai săraci decât cei din Vest. Dar din clipa în care consumatorii se emancipează, apar revendicări și proteste de tipul celor pe care le-am evocat mai sus. Țările Europei Centrale sunt exact acelea care se apropie mai mult de Occident prin condițiile de viață si de aceea ele ridică obiecții mai mari decât România sau Bulgaria, care se găsesc pare-se în faza în care conservarea iluziei pare aranjamentul cel mai convenabil.
O dovadă puternică – care nedumerește invariabil pe toți autorii anchetelor sociale – este faptul că în România sărăcia a devenit din punct de vedere politic ceva invizibil, un fapt ascuns și neglijat cu premeditare. Dintre toate țările foste comuniste, România cunoaște cel mai mare decalaj dintre săraci și bogați, diferențe enorme între orașele dezvoltate și zonele rurale ca și între diferitele provincii ale țării. Dar dacă pentru observatorul din afară, sărăcia sare în ochi, privită de aici este imperceptibilă. Este posibil ca ideologia egalitaristă a bunăstării, îmbrățișată odată cu procesul integrării europene, să fi produs în România o dramatică desolidarizare a componentelor societății, căci cei ambițioși s-au văzut pe sine ca parte ”egală” a Vestului, ca participanți la profuziunea occidentală și nu ca părtași la nereușita Estului rural și pauper. Se va fi produs astfel marea fugă către Vest, fie la propriu prin migrația forței de muncă, fie imaginar prin căutarea reperelor. Or, a observa și problematiza sărăcia de acasă, transformând-o în temă politică, riscă să distrugă iluzia co-participării la prosperitatea de tip occidental.
Poziția oficială a autorităților din România care refuză, din principiu, să discute despre o delimitare în cadrul Uniunii Europene poate fi privită în multe feluri, inclusiv ca ambițioasă strategie de negociere, dar, din păcate, ea rămâne și o componentă din acest imens mecanism de intreținere a iluziei și de obnubilare a realității.
