- Rămâne un istoric recunoscut al religiilor și o catedră a Universității din Chicago îi poartă numele.
- În urma lui Eliade rămân 32 de articole cu o puternică tentă legionară. În unele dintre aceste articole există teme antisemite virulente care revin cu insistență.
- A reprezentat în diplomație atât regimul lui Carol al II-lea care în prealabil l-a internat în lagărul de la Miercurea Ciuc pentru activitate legionară, cât și pe cel al lui Ion Antonescu care a reprimat Legiunea la care Eliade era afiliat. În calitate de diplomat, Eliade s-a manifestat ca un aliat al Germaniei Naziste sperând și militând pentru înfrângerea Statelor Unite și a Marii Britanii.
- Spre deosebire de Emil Cioran care a asumat erorile politice din tinerețe recunoscându-le, Mircea Eliade a evitat după cel de-al doilea război mondial orice referire la trecutul său legionar.”
Efectul Auschwitz
De ce a păstrat Eliade tăcerea în legătură cu trecutul său legionar? De ce nu s-a dezis niciodată în mod explicit de crezul său din tinerețe?
O explicație parțială poate fi găsită într-o scrisoare adresată în 1978 discipolului său în istoria religiilor, Ioan Petru Culianu, care a publicat o carte despre Eliade în Italia, după cum spune antropologul Andrei Oișteanu, autorul cărții Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, apărută la editura Polirom din Iași.
„Lui Culianu îi spune așa: “Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a Mișcării Legionare și nici un se poate face un portret al lui Codreanu, documentele la îndemână sunt insuficiente” „, spune Andrei Oișteanu.
” “Astăzi nu sunt acceptate decât apologiile (fascismului – se înțelege, AO) pentru un număr infim de fanatici de toate națiile sau execuțiile, pentru majoritatea. După Auschwitz nici chiar oamenii cinstiți nu-și mai pot îngădui să fie obiectivi”. E clar că Holocaustul l-a zguduit pe Eliade în sensul că i-a dat o perspectivă la care nu se aștepta, nu putea fi întrevăzută în anii ‘30.”, adaugă antropologul, care în anii ’80 a întreținut o intensă corespondență cu Eliade, până aproape de moartea sa în 1986.
Complicități fasciste
Discreția pe care a păstrat-o Mircea Eliade despre relația sa cu Mișcarea Legionară a avut și considerente practice, consideră istoricul Florin Țurcanu, autor al cărții “Mircea Eliade prizonierul istoriei”, publicată la editura Humanitas în 2003, care explică parțial și plecarea sa din Europa în America în anul 1956.
„Eliade începea să fie cunoscut în Statele Unite unde avea contacte intelectuale, fusese tentat de mai mult timp să meargă acolo, dar e adevărat că în măsura în care trecutul său a putut să îi provoace dificultăți reale în Franța de la sfârșitul anilor ’40 – începutul anilor ’50 pe tărâmul carierei universitare pe care și-o dorea, e limpede că America i-a apărut ca un teren pe care putea să se desfășoare, lăsând Europa în spatele lui și, cel puțin tempoar, și acest trecut.”, explică Florin Țurcanu.
Dar cum rămâne cu Eliade diplomat al regimului Antonescu? Andrei Oișteanu evocă un eveniment mai puțin cunoscut, o întâlnire a lui Eliade, atașat de presă și cultură la Ambasada României de la Lisabona, cu dictatorul Protugaliei, António de Oliveira Salazar.
„Suntem în vara lui 1942. Eliade, care este atașat depresă și cultură la Ambasada României din Lisabona (unde a fost norocul lui să petreacă perioada războiului), este invitat de Salazar, la o discuție. Cei doi se cunoșteau, Eliade scrisese o carte despre Salazar, iar dictatorul îi spune acestuia “Dacă aș fi Antonescu nu mi-aș folosi toată armata pe frontul de est”, dând de înțeles că Hitler o folosește ca pe o masa de manevră și carne de tun, sugerând că Antonescu ar trebui să păstreze o parte a armatei acasă pentru că va mai avea nevoie de ea.” spune Andrei Oișteanu.
„Eliade a înțeles că ar fi vorba de un mesaj pe care Salazar ar vrea să i-l transmită lui Antonescu. El a luat avionul și a venit la București unde s-a văzut nu chiar cu Ion Antonescu, ci cu Mihai Antonescu, ministrul de externe și numărul doi în guvern, căruia i-a transmis aceasă opinie a lui Salazar.”
„El spune că încă din escala sa din Berlin în drumul său spre București a simțit că persoane din Gestapo îl urmăresc pentru că nu voiau ca un astfel de mesaj să ajungă la Antonescu. Așa spune Eliade, că ei ar fi știut de discuția sa cu Salazar și voiau să-l oprească pentru că acesta transmisese un sfat împoriva lui Hitler.„, adaugă Andrei Oișteanu.
Eliade antisemit?
Mircea Eliade a fost în mod clar atașat ideologiei legionare, un pilon principal al acesteia fiind antisemitismul și chiar a scris texte cu tentă antisemită.
Dar era oare Eliade un antisemit?
„Eu cred că nu, pentru că erau elemente punctuale, cum ar fi felicitările la adresa prietenului său Emil Cioran pentru capitolele antisemite din Schimbarea la fața a României, dar el și Cioran se felicitau reciproc pentru screrile lor. Chiar marele său prieten evreu Mihail Sebastian l-a felicitat pe Eliade pentr drama sa Ifigenia, care era pro-legionară și pe care Sebastian a refuzat să se ducă să o vadă la Teatrul Național. L-a felicitat în așa măsură încât în 1951 când piesa a fost republicată de niște legionari din Argentina, Mircea Eliade i-o dedică lui Mihail Sebastian “lui Mihail Sebastian căruia i-a plăcut atât de mult această piesă”.”, conchide Andrei Oișteanu.
Mircea Eliade rămâne o mare figură a culturii universale, dar implicarea sa politică nu trebuie trecută cu vederea, este de părere Florin Țurcanu.
„Trebuie să ținem seama de aspectele și mizele personale ale acestei opțiuni. Sigur, până la un punct acest angajament pro-legionar clar îl apropie de alți membri ai generației sale care au făcut aceeași opțiune. Cred că acest moment din biografia sa nu poate fi nici trecut cu vederea, nici minimalizat și de asemenea cred că atitudinea sa față de acest trecut nu are cum să ne inspire decât tristețe”, spune istoricul.
„Mircea Eliade nu poate fi redus la un militant intelectual în favoarea Gărzii de Fier, biografia sa e mult mai mult decât atât. Pe de altă parte, nici a pune între paranteze această perioadă de angajament politic și nici a ignora maniera în care a căutat să evite această problemă în biografia sa ulterioară nu pot fi ignorate”, adaugă Florin Țurcanu.
