Vămile României au, de acum, un document cu indicații prețioase de la centru care spune fiecărei echipe mobile cîte amenzi și plîngeri penale trebuie să producă pînă la sfîrșitul anului. Nu e o glumă. E un document oficial, trimis inspectorilor pe mail de președinta ANV, conform dezvăluirilor G4Media. Un document care răstoarnă activitatea inspectorilor cu fundul în sus, încălcînd legea, morala, chiar și Constituția.

Un banc celebru spune că, pe vremuri, un grup de milițieni înarmați pînă în dinți au fost trimiși în pădurea Băneasa să captureze un leu fugit de la Zoo. După vreo două zile, s-au dus șefii să vadă de ce nu mai dau netoții niciun semn și i-au găsit în jurul unui iepure urlînd ”recunoaște că ești leu!”.
Așa e cînd lucrezi cu norme impuse aberant.

Documentul care a plecat de la Autoritatea Națională Vamală către toate direcțiile regionale e însoțit de un mesaj de o candoare aproape emoționantă: „Bună dimineața, așa cum a rămas stabilit în cadrul ședinței cu doamna președinte (…), vă retransmitem planul rectificat pentru activitatea echipelor mobile. O zi bună tuturor!” O zi bună tuturor – inclusiv contribuabililor care urmează să fie transformați, fără să știe, în linii de buget.

În atașament, o defalcare pe fiecare direcție regională: cîte sancțiuni trebuie găsite, cît trebuie să încaseze din amenzi, cît trebuie să valoreze confiscările și – cireașa de pe tort – cîte plîngeri penale trebuie depuse. Nu „pînă la”, nu „estimativ”. Ținte. Ca la vînzări de mașini, doar că în loc de mașini vindem dosare penale.

Președinta ANV, Ioana Bădescu, a explicat calm pentru G4Media că e vorba despre o „analiză internă”, menită să arate dacă echipele mobile sunt subdimensionate sau supradimensionate. Un fel de audit de eficiență, ne asigură ea. Problema e că un audit de eficiență numără controale, nu prezice/impune rezultatul lor. Cînd documentul îți spune dinainte cît trebuie să confiști, nu mai faci management de resurse – faci prognoză de venituri, doar că prognoza asta e semnată de oameni cu insignă și armă de serviciu.

Nodul întregii povești e unul strict juridic, nu doar o chestiune de bun-simț instituțional. Contravenția și infracțiunea vamală se constată în funcție de ce găsești, nu în funcție de ce TREBUIE să găsești. OG 2/2001, legea-mamă a contravențiilor din România, cere ca sancțiunea să fie individualizată în raport cu fapta comisă. Fapta vine întîi, sancțiunea vine după. Documentul ANV inversează ordinea firească a lucrurilor: sancțiunea e deja bugetată, fapta urmează să fie „identificată” ca s-o justifice.

E cam ca și cum ai da unui polițist de frontieră un target de „trei contrabandiști pe săptămînă” și l-ai lăsa să se descurce. Poate găsește trei contrabandiști adevărați. Poate găsește doi contrabandiști și un turist cu prea multe pachete de țigări cumpărate cinstit din duty-free, pe care-l încadrează generos la categoria „confiscare, ca să iasă cifra”.

Președinta explică, dar explicația se prăbușește sub propria greutate

Bădescu spune că „atît timp cît nu există sancțiuni aplicabile nu este cu adevărat un plan de amenzi”. Frumos spus. Doar că documentul nu conține doar un număr de controale așteptate – asta ar fi fost, într-adevăr, un instrument de dimensionare a resurselor, perfect legitim. Documentul conține valoarea amenzilor și a confiscărilor. Adică nu mă interesează ”cîte controale să faceți”, ci ”cît scoateți din control”. Diferența dintre cele două nu e una de nuanță, e diferența dintre un instrument managerial și un plan de venituri deghizat în tabel Excel.

Dacă vrei cu adevărat să știi dacă o echipă e subdimensionată, măsori volumul de trafic pe care-l acoperă, timpul mediu de procesare, numărul de vehicule verificate. Nu-i pui o cifră în lei pe care trebuie s-o atingă din amenzi. Aia nu e statistică de management, aia e normă de plan cincinal, doar că vine de la cabinetul președintei, nu de la CEPEX-ul lui nea Nicu.

Articolul 1 alineatul (5) din Constituție spune că autoritățile publice acționează exclusiv în baza și în executarea legii. Nicăieri, în nicio lege care reglementează activitatea vamală, nu scrie că inspectorii au ca scop generarea unui flux predefinit de venituri bugetare. Fiscul, oricît de mult ar avea nevoie statul de bani – și are, avem un deficit despre care s-a scris cît să umple o bibliotecă – nu poate deveni un centru de profit care își fixează singur cifra de afaceri și apoi trimite oamenii pe teren s-o realizeze cu orice preț.

Mai e și principiul egalității de tratament, din articolul 16. Dacă realitatea din teren nu oferă suficiente abateri pentru ca o echipă să-și atingă ținta trimestrială, iar echipa e evaluată pe atingerea acelei ținte, apare o presiune structurală de a „completa” diferența. Iar acolo unde apare presiunea de a completa, apare inevitabil și interpretarea extensivă a legii – nu pentru că funcționarul e rău, ci pentru că sistemul îl împinge acolo.

Precedentul pe care toată lumea îl uită mereu

România a mai trecut prin genul ăsta de scandal, la poliția rutieră, acum cîțiva ani buni. Planurile de amenzi pentru agenții de circulație au fost criticate public, tocmai pentru că transformau un act de aplicare a legii într-o competiție de cifre între secții. Lecția aia s-a învățat, s-a discutat, s-a promis că nu se mai repetă. Și iată-ne, cu aceeași logică, reciclată acum la vamă – doar cu mize mult mai mari, pentru că vorbim de confiscări cu valoare comercială și de plîngeri penale, nu de un tichet de parcare.
Instituțiile românești au un talent rar de a uita propriile scandaluri și de a reinventa aceeași greșeală sub o formă nouă, cu un logo diferit pe antet. (Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics)