Expoziția universală de la Milano și-a deschis porțile pe 1 mai și va rămâne deschisă până la 31 octombrie. Tema ediției este „Hrănirea planetei. Energie pentru viață” și la expoziție participă 145 de state, dintre care 55 cu pavilion, între care și România. Au fost investiți peste un miliard de euro; Emiratele Arabe 72 de milioane, China 60, Germania 58, SUA 48 de milioane.
România a investit 3,5 milioane de euro, pentru o casă din lemn cu un restaurant la etaj. „România trăiește în armonie cu natura” este mesajul promovat de țara noastră la acest eveniment.
Lui Klaus Iohannis i-a plăcut. Poate în ziua în care a fost președintele în vizită, oferta pavilionului era mai bună. Cert este că în general, pavilionul României a avut cronici proaste, în toată presa românească.
O relatare a corespondentui GAZETA ROMANEASCA DIN ITALIA, Irena Cara.
Am fost zilele trecute la Expo. Citisem multe opinii înainte, mă interesasem unde să pot gusta ceva etnic şi la un preţ acceptabil (niciun articol nu menţionează România), văzusem multe foto şi acestea mă făcuseră să încerc să evit pavilionul României. Nu de alta, dar ca să nu mă enervez. Însa, vrând nevrând, treci prin faţa lui şi curiozitatea te omoară.
Până la pavilionul României, intrasem în altele. Nu pot spune că m-au dat pe spate toate. În unele era aşa o dezolare… Însa multe din aceste standuri dezolante erau aşa zişii “cluster”, adică spaţii expozitive care adună la un loc, în mod oficial, mai multe ţări, care au în comun ceva: filiera alimentară sau identitatea tematică. În mod neoficial, adună țări care nu prea au ce expune, dar nu vor să lipsească de la Expo. Un exemplu, Cuba: intri în pavilion, găseşti o săliță de câţiva metri pătraţi, în care sunt două tejghele de bar, apoi ieşi pe partea cealaltă. Îţi vine în minte doar: “dacă zic Cuba, ce-mi vine în minte? Romul. “
României i s-a acordat un pavilion. Cu alte cuvinte, România avea ce să promoveze, era printre ţările “importante”.
«În linie cu tema Expo 2015 Milano, oferă vizitatorilor săi o prospectivă complexă a caracteristicilor ţării, ale resurselor şi potenţialităţii. Obiectivul este împărtăşirea spiritului românesc, coexistenta biodiversităţii, potenţialul agriculturii, practicile tradiţionale, folclorul, ospitalitatea.
Mesajul principal pe care România vrea să-l lanseze la Expo 2015 este, în mod esenţial, că România trăieşte în armonie cu natura, într-o ţară în care tradiţiile se contopesc cu modernitatea, oferind lumii resurse accesibile, durabile şi sigure, cu apărarea biodiversităţii, a asigurării unei alimentaţii sănătoase, a promovării valorilor culturale şi a încurajării folosirii energiilor curate.
(…) Un mare nai stilizat pe care e scris cu litere mari ‘România’ caracterizează intrarea principală.
Activităţile expozitive sunt împărţite în opt zone: la parter biodiversitatea, cultura şi energia verde, fructe şi legume, cultura şi tradiţie, arta culinară, iar la etaj grădină, casa (sediul restaurantului) şi porticul.»
Aceasta este descrierea pavilionului României de la Expo 2015 Milano pe site-ul oficial al manifestaţiei.
În realitate, cine intră în pavilionul românesc, încă de la intrare începe să se întrebe: De ce? Unde? Cum?
Pe platoul din fata pavilionului, odată se aflau nişte fructiere cu floarea soarelui pe-o râna, cum am aflat de la alţi vizitatori, iar acum sunt întoarse cu fundu-n sus ca să simbolizeze nu se ştie ce. N-au fost nici măcar poziţionate pe urmele pe care le lăsaseră pe ciment, astfel că e totul plin de pete rotunde. Florile soarelui probabil au murit, precum vița aia de vie, din povestirile celorlalţi, pe care o caut cu privirea, dar nu se vede nicăieri. În schimb, văd o bucată de mocheta de iarba sintetică şi nişte scaunele de lemn.
Ii puse la uscat și sticle stinghere de vin, sărăcie și indolență
Acum s-au întins iile la soare. Ca şi cum şi-ar fi spălat rufele şi le-ar fi întins pe sârmă. Nu mă entuziasmează cu nimic viziunea asta, nu mă atrage nicio ie expusă acolo, nu-mi stârnesc curiozitatea să mă apropii şi să le privesc de aproape. N-au nimic “spectaculos” nici iile, nici modul în care sunt expuse.
Intru în pavilion şi imediat aflu meniul zilei. Cârnați și bere. Suntem în pavilionul României sau la Oktoberfest?
Să sperăm că e doar o ofertă, dar ca la etaj voi vedea şi altceva. Am să urc şi eu la restaurant, după ce vizitez toate zonele alea descrise mai sus: biodiversitate, cultura şi energia verde, fructe şi legume, cultura şi tradiţie, arta culinară. Sper să nu obosesc prea mult, după atâta informaţie.
… Nici nu ştiu cum să descriu. O încăpere dreptunghiulară, cu o sală în mijloc cu nişte scaune şi cu un ecran pe care trec în neştire nişte imagini. Goală.
Cutii dubioase cu cremă ascunse prin firidele pavilionului
Fustele mini
În afara sălii, mă salută în italiană o fetişcană, lângă un pupitru, în costum popular, cred stilizat, modernizat, la fel ca şi cele două… obiecte de îmbrăcăminte expuse pe două manechine. Cred că am constatat prima contaminaţie a tradiţiei cu modernitatea. Cele două manechine sunt îmbrăcate în ceva ce par a fi costume de ospătăriţă într-un local cu tema folclorică, dar modernă. Amintesc în imprimeuri de costumul popular românesc, dar unul din cele două pare a fi un costum de ospătăriţa de… club, ca să zic aşa, pentru că aşa zisa… fota este mini. Dar mini-mini! Cealaltă e mai decentă, dar tot nu e un costum popular. Mărturisesc că nu am stat nici să le pozez, nici să le privesc cu atenţie, pentru că deja mi se înceţoşaseră ochii şi voiam să scap mai repede de obligaţia asta. Şi mi-era şi cam ruşine… de ruşinea lor, pe care nu o au. Nu am înţeles bine ce zonă reprezentau cele două manechine, dar merg mai departe.
Pe peretele din fata văd deja nişte cutiuţe de creme expuse. Tot peretele – pentru că nu s-au deranjat nici să pună un expozitor, ci au folosit structura construcţiei – e umplut cu cutiuţele astea. Crema de… gălbenele? Nu se ştie ce e cu ele, nu se ştie dacă-s pline, dacă-s goale… În fine, o iau din nou la stânga, practic, ocolesc sala de conferinţe din mijloc, şi dau peste un fel de… ghişeu. Cu nimeni în el şi nişte rafturi pe stânga. Oh, în sfârşit, văd ceva: vinurile româneşti! Suntem plini de podgorii.
Câteva chifle jerpelite, oferta României la foamea globală
Restaurantul obosit
Şi mai ruşinată decât înainte, ies. Era cât pe ce să nu urc la faimoasa “casa ţărănească stilizată, sediu al restaurantului de meniu tradiţional”, în care ar fi gătit, auzisem eu, nişte chefi români formaţi profesional nu ştiu prin ce ţări străine. (la McDonalds’?)
Urc şi dau de o potecă cu aceeaşi mochetă sintetică, pe marginea căreia cresc nişte buruieni, care ar trebui să fie, în viziunea proiectantului Radu Teacă, “ierburile care sunt culese şi din care se găteşte în bucătăria tradiţională românească”. Sunt atât de lipsite de vlagă că mă aplec să încerc cu unghia să văd dacă nu-s de pânză. Nu recunosc nicio plantă, dar nu-s eu mare cunoscătoare de botanice.
Nu văd un fir de grâu (unde e grâul “grânarului Europei”?), în sfârşit recunosc o tufă de leuştean şi mult busuioc. Dar la noi, busuiocul se pune după ureche sau sub pernă, ca să-ţi visezi iubitul, sau se strânge în buchet şi se foloseşte de către popi, ca să te stropească cu agheasmă. Nu în mâncare! Mă uit în jurul meu şi mă gândesc că, dacă ar fi fost să mâncăm ceea ce văd în această “grădină” neîngrijita cu poteca de iarba artificială, am fi fost de mult dispăruți de pe faţa pământului.
Restaurantul mi se pare că un sat fără stăpâni. Nu e niciun fel de personal prezent în sală, doar oameni cu fata tristă şi obosită, deşi e doar ora unu după amiază, care aşteptau să mănânce ceva. Ce? Cârnaţi cu bere, probabil. Mă duc spre spatele restaurantului, să văd vitrina. Faimoasa vitrină în care trebuie să văd cu ochii mei faimoasele mere coapte, oferite ca desert tradiţional, anti constipaţie, şi faimoasele sarmale reci cu tonă de mămăligă aferentă.
Dezamăgire. În vitrină, văd doar o tavă cu chifle. Chifle, chifle şi iar chifle. Tot de ruşine, nu am făcut poze. Ce să pozezi, neica? Văd şi un menu expus şi citesc doar specialităţi italiene.
Am ieşit repejor. Am mai făcut o poză la acoperişul de stuf, din care ieşeau, ca un pumn în ochi, nişte burlane de inox, în spiritul biodiversităţii.
Mi-a venit în minte faptul că, acum o lună, Preşedintele Iohannis venise în vizită. Oare dânsul ce-a văzut la pavilionul României? Ah, stai, că avem apucături vechi. Ce, pentru vizita lui Ceauşescu, nu se umpleau rafturile şi galantarele ca prin minune?
În final, cred că am transmis din plin “spiritul românesc” şi tot restul de obiective pompoase înşirate în descriere. Când am intrat la Camerun sau alte ţări în clustere, m-am gândit cu tristeţe “ce sărăcie lucie”. Cine ştie ce spun străinii despre noi, vizitând pavilionul românesc…
Irena Cara
Klaus Iohannis: «Mie îmi place»
Preşedintele Klaus Iohannis a vizitat pavilionul României de la Milano în 14 mai și a declarat că a fost foarte plăcut impresionat. „Avem în acest spaţiu foarte multe filme, imagini care arată cum noi în România înţelegem sustenabilitatea nu numai în ce priveşte hrana, ci şi cultura, viaţa de zi cu zi, şi această îmbinare între prezentare ultramodernă pe flat screen-uri mari şi arhitectura care ne aminteşte în mod plăcut de arhitectura rurală din Deltă. Este o îmbinare care mie îmi place”, a afirmat Klaus Iohannis.
