de Adriana Stoicescu, judecător
De toamnă galbenă și nostalgică…
De la tanti Vera vine un înnebunitor miros de mâncare bună, cum numai unguroaicele bănățene știu să facă….
Mă opresc la geam și strig, așa cum fac de vreo 45 de ani:
”Săru mâna, tanti Vera.
Luni trec pe la dvs sa îmi strâmtați o pereche de pantaloni, că mă îndrept spre xxs”
Tanti Mărioara cred că e la Daniel, în Franța, nu am văzut-o de ceva timp.
Tanti Irina de la etajul 3 s-a lăsat, în sfârșit, de muncă.
Iar Tanța nu prea mai iese din casă de când Steva s-a prăpădit.
Copilăria mea se măsoară în babe….
Damele mereu coafate, sub ochii cărora am crescut, ce veneau de la lucru țanțoșe și gata, gata de ceartă, la orice oră, cu soții prezumați vinovați, s-au cocoșat și împuținat.
Doar pe ele le mai știu…
Nu îmi mai cunosc vecinii nici la mine acasă.
În afară de tatăl Dianei și doamna de vis-a-vis nu aș recunoaște pe nimeni pe stradă.
Trecem grăbiți unii pe lângă alții, cu capetele plecate.
Cum am ajuns așa?
Când ne-am pierdut și ultima fărâmă de umanitate?
Înconjurați de aparatură deșteaptă nu băgăm de seamă că oamenii se dispensează unii de alții ca de niște scule stricate și inutile.
Acum 50 de ani cunoșteam și rudele vecinilor.
Cumnați și nepoți, vecini și copii, eram prezenți la zile de nașteri și pensionări, la revelioane pline de salată boeuf și cornulețe cu nucă, viețile noastre fiind un veșnic concurs de gătit al mamelor atât de tinere, mai tinere decât noi acum…….
Nici măcar nu ne-am înstrăinat.
Am orbit cu inimile.
Ne mințim că suntem fericiți în bulele noastre de comunicare la un click distanță fără să realizăm că ne târâm ca niște fantome uitate între două lumi, nesigure și temătoare în a alege unde vor să își petreacă veșnicia.
Suntem niște amputați sufletește cărora trebuie să vină angajatorul să îi spună cum să se distreze, la ce comandă să râdă.
Suntem roboți cu membrele schilodite înainte de a ieși de pe linia de producție, destinați să umple buzunare străine, să își trăiască viețile la limita nebuniei apoi să dispară rapid și să lase locul altor roboței, cu mici componente de nouă generație.
Și cu tot mai puțin suflet, până când, într-o zi, se va produce roboțelul ideal, cu ochii goi.
Carcasă muncitoare și eficientă, care nu va pune întrebări și nu va avea așteptări.
Sper că sunteți fericiți, oameni noi.
Visul vostru e la următorul colț.
Dar voi nici măcar asta nu știți.
Pentru că, ce să vezi, ca să te bucuri ai nevoie de un strop de inimă.
Iar asta nu se mai poartă……
