de HD Hartmann
„În urma discuțiilor, Republica Islamică Iran și Regatul Arabiei Saudite au convenit să reia relațiile diplomatice și să redeschidă ambasadele și misiunile în termen de două luni”. Ieri, vineri, această frază a spart monotonia discursului internațional despre Ukraina sau despre gafele președintelui Biden. Arabia Saudită și Iran și-au redeschis ambasadele.
Iată un fapt de politică externă pe care nimeni nu și l-ar fi imaginat acum câteva luni. Discuțiile dintre cele două țări rivale din Golful Persic au fost sponsorizate diplomatic și politic de către Beijing. Negocierile, urmate de o concluzie comună care restabilește relațiile diplomatice dintre Iran și Arabia Saudită pulverizate de evenimente istorice nefericite, au fost purtate discret și cu eficiență sub bagheta Chinei.
La o masa triunghiulară, acoperită cu catifea verde, culoarea Profetului, destinderea diplomatică dintre Arabia Saudită, cel mai mare exportator de petrol din lume, și Iran, un paria pentru guvernele occidentale în privința activităților sale nucleare, are potențialul de a remodela relațiile într-o regiune caracterizată de turbulențe de decenii. In decursul acestor decenii trecute, cei doi actori rivali au cunoscut momente de maximă tensiune.
Noua înțelegere vine la șapte ani după ce legăturile dintre greii regionali au fost rupte, când ambasada Arabia Saudită din Teheran a fost ocupată de protestatari iranieni supărați de execuția în masă a 47 de persoane în Arabia Saudită. Printre cei executați în 2016 s-a numărat și clerul șiit saudit Nimr al-Nimr, o figură proeminentă care a condus proteste împotriva guvernului care cerea drepturi mai mari pentru marea minoritate șiită din regatul condus de musulmani sunniți.
Prin declarația comună, speranțele sunt că se vor putea reduce tensiunile dintre cei doi actori regionali. Între regatul saudian și republica islamica Iran, pe fondul unei tensiuni fundamentale deja existente, pericolul unui conflict armat deschis a crescut dramatic, culminând cu un atac uimitor cu rachete și drone asupra instalațiilor petroliere ale Arabiei Saudite în 2019. Acest atac a dus la suspendarea a peste 5% din producția zilnică de țiței la nivel mondial. La acel moment, SUA și Arabia Saudită au acuzat Iranul că a sponsorizat atacul – o acuzație negata permanent de către Teheran.
Conducerea shia de la Teheran, inconjurată de o mare de națiuni suni, s-a considerat tot timpul purtătoarea politicilor anti americane în regiune. Regatul Saudian a fost considerat, de peste jumătate de secol, cel mai apropiat aliat al SUA din lumea arabă, investițiile petroliere și de securitate făcute de către Washington în țara Custodelui celor Două Sfinte Moschei cimentând aceasta imagine.
Cu o imensă capacitate de a provoca tensiuni regionale și internaționale, Iranul a promovat o ideologizare a relațiilor dintre țările din Golf, reușind să își asigure o poziție absolut dominantă, preluând și exploatând tema existenței statului palestianian sau lupta dintre grupările rivale aflate în diverse zone de conflict. Spre exemplu, Iranul și Arabia Saudită susțin părțile rivale în Yemen, unde rebelii huthi sunt susținuți de Teheran, iar Riad conduce o coaliție militară care sprijină guvernul. Cele două state luptă și pentru influența în Siria, Liban și Irak.
De aceea pentru cunoscătorii fini ai relațiilor dintre statele Golfului, declarația comună dintre Arabia Saudită și Iran reprezintă nu numai o surpriză. Ea exprimă și puterea diplomatică și economică a Chinei în regiune. Dacă anul trecut, China a uimit lumea prin prima întâlnire a unui președinte chinez cu leaderii țărilor membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului, definind pentru prima data partea practică a ”multilateralismului internațional” promovat de către Beijing, iată că devenind puterea internațională garantă a declarației dintre Teheran și Riad, China confirmă statul ei de super putere diplomatică globală.
Semnarea declarației comune dintre Iran și Arabia Saudită, exact in momentul realegerii, pentru un al treilea mandat de presedinte, a leaderului suprem Xi, reprezintă și un gest de mare eleganță și respect al celor două state față de noul rol asumat de Beijing. Este clar ca prin această subtilitate absolut caracteristică lumii arabe aflate, iată, la intersecția cu la fel de subtila simbolistica chineză, China reușeste nu numai o reașezare a relațiilor sale cu cel mai mare producător de petrol din lume, dar, propune o noua variantă de construcție diplomatică, care să îi asigure punțile de dialog necesare pentru momentul în care va fi chemată de către istorie să devină garant al multilaterității mondiale.
Pentru Iran, un astfel de document aduce o lumină nouă asupra mecanismului de influență regional. Republica Islamică are nevoie sa iasă din rativul negativ permanent construit în jurul său, dovedind că este capabilă să ducă un dialog constructiv, în raport cu permanentele sale acțiuni ostile la adresa vecinilor săi.Prin china, Teheran a reuțit o lovitură de măiestrie diplomatică, tipică marilor școli diplomatice persane.
China a reușit astfel să aducă, prin masivitatea imaginii sale pozitive, prin influența sa directă și prin utilizarea noilor instrumente globale oferite de statutul său de a doua putere economică a lumii, un net câștig, umbrind astfel rolul fundamental de putere hegemonică regională a SUA. Acest lucru nu înseamnă reducerea importanței Americii în Golf, dar exprimă pentru prima dată, construicția unei alternative tangibile la influența americană, pe care amândoi rivalii din Golf au știut să o exploateze, fiecare în favoarea sa. A ajutat și faptul că Beijing nu și-a modificat poziția sa istorică privind dreptul palestinienilor la a avea un stat propriu, cu recunoasterea Ierusalimului de Est ca fiind capitala respectivului stat palestinian, element crucial în întărirea încrederii Iranului în sponsorizarea chineză.
Pentru prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salma al Saud acest moment de diplomație internațională exprimă suma unor eforturi reale de modernizare a regatului, al cărui prim ministru este. Cunoscut pentru curajul acțiunilor sale, contreversat pentru o mare parte a presei occidentale datorita episodului Jamal Kashogghi (nici astăzi complet înțeles, dar înelept asumat de către prinț), MBS (cum este alintat de către analiști) și-a asumat traversarea deșertului tranzișiei.
MBS este primul prinț moștenitor saudian care va fi obligat să asigure o tranziție a tronului pe verticală (de la tată la fiu), exact opusul a ceea ce s-a întâmplat în ultimul secol cînd tronul de la Riad era moștenit pe orizontală, între frați, adică între fii fondatorului regatului. Tatăl său, actualul rege, este ultimul dintre fii ca atare transferul de putere se va realiza direct spre fiu. Fapt care va crea tensiuni reale în interirorul familiei regale saudiene. MBS are nevoie să schimbe în profunzime regulile monarhiei saudiene, modernizând și promovand un altfel de mecanism de putere. Acest lucru înseamnă schimbarea intregului echilibru statal al țării sale, având în vedere faptul că principalele ministere ale regatului erau oferite puternicilor prinți ai familiei regale. Devenind adevarate zone autonome decizionale în chiar interiorul puterii centralizatoare de la Riad, miniștrii care erau instalați odată cu venirea unui nou rege au menținut un sistem politic dezintegrat față de puterea centralizatoare a regelui. La venirea tatălui său la putere, ca ultim descendent direct al primul suveran saudian, MBS s-a văzut obligat să accelereze procesul de integrare a puterii executive a guvernului său. Înțelegând că prin transmisia pe verticală a tronului saudian, mecanismul constituțional existent nu mai poate fi continuat, Mohammed bin Salman a promovat o modernizare rapidă. În acest sens noua înțelegere cu Iranul precum și construcția unei relații net superioare cu China reprezintă dovada că reformele sale încep să dea roade.
Programul său de modernizre, simbolic intitulat Orizont 2030, reprezintă un pariu, infint mai greu de căștigat, pentru o societate obijnuită să trăiască exclusiv din rentele aduse de vastele resurse de petrol ale țării. De aceea sunt sigur că despre Arabia Saudită și emergența sa economică, politică, militară sau diplomatică vom auzii din ce în ce mai mult, în anii care urmează.
