Ar fi fost straniu ca înmormântarea unui om care a căutat febril, mai bine de un secol, adevărul, să rămână fără un moment astral, prea repede curmat, al exploziei spre lumină a unui adevăr ascuns adânc în pieptul unui om rănit profund. Rănit, de moarte, nu o dată, nu o clipă, ci timp de ani.În timpul slujbei pentru Mihai Șora, fiul său, Tom, cunoscut compozitor din München, a cerut spontan microfonul care, din motive incomprehensibile, nu i se oferise. Cum, din motive la fel de obscure, nu fusese înștiințat că i-a murit tatăl. Nici el, nici sora lui, Sanda. Care, dimpreună cu fratele lor, Andrei, decedat nu de mult, fuseseră ținuți de a doua soție a părintelui lor, Mihai Șora, la distanță totală de propriul lor tată. Andrei fusese admonestat sever și denunțat public în termeni incalificabili, de ea (nr.-soția lui MS de la 98 de ani), după decesul său, spre stupoarea și consternarea unui număr imens de admiratori ai filosofului român, afirmă pe blogul său jurnalistul Petre M Iancu, fost la Deutsche Welle și un apropiat al lui Mihai Șora.
CE MAI AFIRMĂ PETRE M IANCU:
Lui Tom i s-a dat în Biserica Albă, la catafalcul părintelui său, microfonul. A urmat un cri de coeur. În plină slujbă de înmormântare, s-a auzit un strigăt al adevărului și al durerii. Un scrâșnet de jale prea mult timp ascuns îndărătul pudorii, al bunului simț, al dragostei filiale, rănite mortal.
În cuvinte neșlefuite, nemeșteșugite și nepregătite, dar exprimând o realitate insuportabil de mult ocultată, fiul și-a exprimat în fața trupului tatălui său iubit amărăciunea, regretul, deznădejdea și necazul. Și-a articulat ciuda, de a fi încercat în zadar, de zeci de ori, dar fără a fi fost lăsat, să vorbească, fie și doar la telefon, cu tatăl său, ecranat, parcă, permanent de a doua lui soție.
Tom a deplâns modul în care nu doar el, ci și sora lui, Sanda, au fost izolați sistematic de contacte cu tatăl lor, în ultimii ani. A răzbătut din strigătul său supliciul unui copil. Cazna unuia, obișnuit să-și abordeze oricând părintele, să comunice, să vorbească, să întrebe, să dezbată liber orice subiect cu înțeleptul său tată, care ajunge fără vină, din motive la fel de obscure, ca rațiunea prigoanei la care e supus Josef K, în ”Procesul”, să-și piardă irevocabil accesul la omul care i-a dat viață și l-a crescut în duhul dragostei și al dialogului, răpindu-i-se și dreptul de a-l vizita la ”vorbitor”.
Pe Mihai Șora eu, personal, l-am văzut în nenumărate instanțe interacționând cu dragoste autentică, fierbinte, cu proprii săi copii, cu toți copiii săi, pe atunci tineri, sau adolescenți, fără să plaseze vreo opreliște între el și vlăstarele sale, de care a părut mai mereu să fie mândru. N-am putut pentru nimic în lume înțelege prezumtiva răceală glacială instalată de la un moment dat între tată și copiii săi din străinătate, după ce filosoful și-a refăcut viața, răceală risipită instantaneu, în fața mea, în timpul caldei întrevederi dintre tată și fiu consumată la 10 august 2019, în Piața Victoria. Am contribuit la crearea condițiilor acestei joncțiuni, pe stradă, care a fost urmată de niște întrevederi ce păreau să fi normalizat raporturile dintre tată și fiul său.
După care, s-a lăsat tăcerea din nou. Nu e treaba mea să împart vinovății, să dau aici verdicte. În orice viață de familie există lumini și umbre, bucurie, scârbă și dezgust, conflict și bună înțelegere, război și pace.
Dar Mihai Șora nu este fitecine. E un reper. A fost o personalitate publică. Una chemând veșnic la adevăr, aflată ea însăși în căutarea adevărului și, totodată, perpetuu somată să ”recunoască” fapte, opțiuni, sau ”adevăruri” ce i s-au imputat pe drept sau aiurea.
În ”Verdictul”, Kafka își încheie darea de seamă a disputei cu tatăl (său), care-i reproșează lăcomia și mezalianța, executând condamnarea sa la moarte prin înecare. Se aruncă, deci, precum l-a osândit părintele, de pe un pod, în râu. În Biserica Albă, tatăl n-a mai avut cum să aibă replică. Nuvela, așternută pe hârtie într-o singură noapte, ”s-a ivit ca o naștere adevărată, cu tot cu mizerie și mucus”,nota Kafka.
Așa desfigurate și rănite apar multe capodopere. Așa se ivește ce e ascuns adânc. ”Tigaia lămureşte argintul, şi cuptorul lămureşte aurul; dar Cel ce încearcă inimile, este Domnul,” aflăm din Proverbele Scrierilor Sfinte (17.3)
Ar fi fost bizar, ca plecarea lui să nu fie însoțită de irumperea adevărului fie și cel mai neașteptat și neplăcut, în mijlocul dorinței de reculegere a celor veniți să-l conducă pe ultimul drum.
