de Adriana Stoicescu, judecător
Acoperita cu firanguri zdrențuite, Timișoara a căpătat un nume simbolic, în încercarea de a se face cunoscută.
Timișoara este de mult capitală.
E a noastră, a timișorenilor.
Cu bijuteriile ei arhitectonice, cu parcurile cândva superbe, cu oamenii zâmbitori, la plimbare pe Corso, Timișoara are nevoie nu de un nou titlu, ci de oameni care să o iubească.
Să o cunoască și să o prețuiască.
Să o îngrijească și să o protejeze.
Pentru mai marii țării, de azi și de acum zeci de ani, Timișoara e un spin supărător care amintește de imperii și capitale cu C, de oameni bogați și muncitori, bănățenii care stau demn în picioare, care nu cerșesc ajutoare și nu speră să primească pomeni.
Care își curăță imala din curte și nu așteaptă jandarmii, care își văruiesc pomii înainte de Paște și țin soba mare curată mereu, pentru goșcii ce vor veni.
Nu ne-au iubit niciodată pe noi, provincialii, pentru care, azi, e mai la îndemână să mănânce o ciorbă de pește la Szeged, să bea o cafea la Budapesta și să-și petreacă zilele de Crăciun la Viena.
Ocupați să ne disprețuiască pentru zupa cu tăiței în loc de ciorbița de văcuță, pentru croafnele ce țin loc de gogoșele și pentru șnițelul ce înlocuiește fripturica, nu vor înțelege niciodată de ce avem nevoie de trei teatre în trei limbi, de ce avem zilele culturii maghiare și sârbe.
Nu vor pricepe de ce ne trebuie Festivalul Inimilor și Festivalul florilor, de ce Domul nostru are Liturghii în română, maghiară și germană, de ce bulgarii și sârbii au bisericile lor.
Pentru că, dragii moșului, asta este Timișoara noastră.
E Timișoara nemților și evreilor, a ungurilor și sârbilor, a românilor care știu să salute în ungurește și nemțește și ascultă muzică sârbească.
E Timișoara școlilor în care se învață și în italiană și spaniolă, și în maghiară și germană.
E Timișoara catolicilor și ortodocșilor și penticostalilor, care mărșăluiesc împreună pentru viață.
Pierdută poate, puțin, acum, în meandrele istoriei moderne, invadată de pornografie stradală ce poartă pompos numele de artă, sufocată de mizerie, cu trandafiri uscați și parcuri năpădite de buruieni, Timișoara își va reveni.
Pentru că încă e al naibii de mult iubită.
Chiar dacă azi, cei care în 89 și-au șters mâinile mânjite de sânge de steagul nostru găurit, vin și ne țin lecții de patriotism, după ce i-au avansat pe militarii care ne-au împușcat prietenii pe treptele Catedralei și i-au cocoțat în fruntea țării pe securiștii care ne-au ars morții, noi vom reuși să ne ridicăm și să mergem mai departe.
Papagalii care și-au lipit pene de vultur pe trupșoarele costelive, în încercarea de a zbura deasupra Timișoarei, pot pleca liniștiți.
Timișoara noastră rămâne a noastră.
Și pentru că tot le plac certificatele și înțepăturile, le propun un vaccin împotriva fariseismului, căci urmează un an al prefăcătoriei și falsei iubiri de locuri ce nu vor fi niciodată ale lor și de oamenii pe care nu au cum să îi înțeleagă.
Un vaccin care, eventual, să îi ajute să înțeleagă graiul bănățean autentic.
Și le mai propun un certificat provizoriu de timișorean, care să le amintească de vremurile în care au trăit în cel mai frumos oraș din lume.
Și pentru că totul trebuie să poarte un nume, certificatul se va numi ” Țidula lui Holender”.
Pentru că Timișoara mea e Timișoara lui Holender.
Prietenii știu de ce….
