Orice păcate ar avea ucrainenii, oricât ne-ar displăcea cum tratează minoritatea română, acum, sub invazia rusească sunt victime, iar rușii sunt călăi, a afirmat scriitorul Adrian Papahagi într-o postare pe Facebook care a stârnit reacții critice.
„Orice păcate aveau victimele “reeducării” de la Pitești, acolo, în închisoare, erau victime, iar securiștii erau călăi”, a mai spus Papahagi.
În ciuda faptului că România sprijină Ucraina, Kievul nu dorește să acorde drepturi românilor. Mai mult ei nu recunosc limba română, ci afirmă că acesta este, de fapt, moldovenească așa cum au decis sovieticii în secolul trecut. Cu toate acestea, profesorul Papahagi susține că românii trebuie lăsați pradă ucrainizării forțate.
POSTAREA INTEGRALĂ A LUI PAPAHAGI:
Închisoarea Pitești este numele sub care este cunoscut fostul penitenciar din Pitești, România, renumit pentru așa-zisele încercări de „reeducare”, efectuate sub autorizația autorităților comuniste în perioada anilor 1949–1952 (cunoscute și sub denumirea Experimentul Pitești sau Fenomenul Pitești).
Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în interpretarea PCR, a fost lepădarea convingerilor și ideilor politice și religioase a deținuților, și în cele din urmă alterarea personalității până la punctul obedienței absolute.
Primele stadii ale „reeducării” au avut loc la închisoarea din Suceava, fiind la scurt timp adoptate la Pitești, și cu intensitate mai redusă, la Gherla. Grupul de supraveghetori a fost format tot din deținuți politici și a fost condus de Eugen Țurcanu, fost student la Universitatea din Iași și pentru scurt timp și membru al PCR. Țurcanu, probabil la ordinele comandantului SecuritățiiAlexandru Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grünberg), ale colonelului Czeller de la Direcția Penitenciarelor și sub directa supraveghere a ofițerului politic Ițicovici Marina a ales un grup unit format din „veterani” trecuți prin reeducare, ca asistenți pentru îndeplinirea sarcinilor politice; numit Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste („ODCC”, poreclită de prizonieri în batjocură „Odecaca”) – i-a inclus ca membri pe viitorul părinte al Bisericii Ortodoxe și dizidentGheorghe Calciu-Dumitreasa și evreul Petrică Fux.
Procesul început după acea dată a implicat pedepse psihologice (de obicei prin umilire) și tortură fizică.
Deținuții, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliți să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialitățile dinaintea încarcerării.Gardienii i-au forțat să participe la sesiuni programate sau ad-hoc de instruire politică, cu subiecte precum materialismul dialectic și istoria Partidului Comunist Sovietic de Iosif Stalin, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare și îndemnuri la demascare pentru diferite abateri, unele reale, dar marea majoritate inventate. Obiectivul lor era ca victima să cedeze psihic, transformându-se într-un supus total, dedicat regimului.
Toate victimele experimentului au fost inițial trecute printr-un interogatoriu, în timpul căruia tortura fizică a fost aplicată ca mijloc de a revela detalii intime din viața personală a fiecăruia (acest proces fiind denumit „demascarea externă”).[15] Așadar, deținuții erau obligați să dezvăluie toate detaliile presupuse ascunse în interogatoriile precedente; cu speranța că vor putea evita torturile, mulți deținuți au „recunoscut” păcate imaginare.[16] A doua etapă, „demascarea internă”, avea ca obiectiv dezvăluirea numelor celor care se purtau mai puțin brutal sau oarecum indulgent față de ei în detenție.[15]
Umilirea publică era de asemenea aplicată, de obicei în faza a treia („demascarea morală publică”); deținuții erau siliți să denunțe toate convingerile, ideile și valorile personale. Trebuie menționat faptul că deținuții credincioși erau îmbrăcați ca Iisus Hristos, iar ceilalți erau siliți să-i insulte;erau forțați să blasfemeze simboluri religioase și texte sfinte.
Deținuții erau siliți să accepte noțiunea că membrii propriilor familii aveau tot felul de trăsături criminale, grotești; au fost obligați să scrie autobiografii false, care cuprindeau diferite instanțe de comportament pervers.Conform relatărilor lui Dumitru Bacu: „Prin injectarea treptată de informații opuse celor acceptate dintotdeauna ca reale și adevărate în subconștientul victimei, prin alterarea și deprecierea constantă a realității existente și înlocuirea ei cu o imagine fictivă, re-educatorul a obținut în final scopul demascării: să facă minciuna atât de reală pentru victimă încât aceasta va uita ceea ce pentru el înainte avea sens.”Asta a dus la un „revers complet, pentru un timp nedeterminat, al valorilor în care victima crezuse până atunci”.
Pe lângă violența fizică, deținuții supuși „reeducării” erau obligați să facă diferite munci umilitoare pe timp îndelungat (de exemplu, să curețe podeaua cu o cârpă ținută între dinți). Prost hrăniți și ținuți în condiții degradante și nesanitare deținuții nu aveau permisiunea să aibă contact cu lumea din afara penitenciarului, și erau forțați să-și acopere ochii în rarele situații când ieșeau din celule.Tratamentul la care noii veniți erau supuși de către veteranii „reeducării” includea lovituri pentru a-i împiedica să adoarmă, erau obligați să mănânce la repezeală direct din farfurii lăsate pe podea cu mâinile ținute la spate, și chiar siliți să mănânce fecale sau băgați cu capul în găleți cu urină.
S-a spus că metodele folosite de ODCC erau derivate din principiile controversate ale pedagogiei și penologiei lui Anton Makarenko referitoare la reabilitare.În cel puțin o ocazie, Makarenko a fost citat ca inspirație de însuși Țurcanu.
