de Silvia Uscov, avocat
Nu știu pe alte paliere cum și-a negociat România intrarea în UE, dar știu că două lucruri le-a negociat bine: MCV-ul și păstrarea identității naționale prin Constituția României.Că, ulterior, în urma intereselor reprezentanților noștri, probabil bucuroși de posturile bine plătite, de pensiile mari din instituțiile UE sau de afacerile (unele ascunse în ONG-uri) pe care au reușit să le dezvolte plătind tribut însăși țara lor, nu am știut să profităm de modul cum s-au negociat aceste capitole, este un alt subiect.
Citeam astăzi interviul dat de „șefa Reprezentanței Comisiei Europene în România, româncă get-beget, care ne „amenința” cu MCV-ul și cu necesitatea de respectare a supremației dreptului UE, astfel cum s-a pronunțat și Curtea de Justiție a UE într-o hotărâre pronunțată la data de 21.12.2021, în caz contrar neavând șanse să intrăm în spațiul Schengen.
La finalul anului trecut, alte trei asociații de magistrați au întocmit chiar o listă de revendicări și „amenință” România că va face obiectul unor proceduri de infringement (pe românește, România este obligată să își respecte angajamentele față de UE sub sancțiuni financiare).Pentru că România nu era pregătită în 2007 pe subiectul justiție să intre în UE, am fost, totuși, acceptați, sub rezerva că, dacă în curs de 3 ani post-aderare punem în pericol clamatul stat de drept, atunci vor exista sancțiuni care de natură non-economică, ci care vizau cooperarea între state pe subiectul justiție (clauza de salvgardare).La data de 01.01.2010 MCV-ul a încetat fără a fi vreodată sancționați, semn că România și-a îndeplinit obligațiile. Cu toate acestea, reprezentanții români, de parcă nu ar fi făcut vreunul Dreptul ca să înțeleagă niște clauze dintr-o Decizie a UE prin care se instituise acest mecanism sau din Actul de aderare, au ales să ignore această presiune constantă asupra României.
Motivul nu îl cunosc, dar slăbiciunea alor noștri a fost exploatată la maxim de către Bruxelles.Deci tocmai în domeniul pentru care mereu suntem arătați cu degetul, justiția și statul de drept, UE a ales să continue în mod nelegal monitorizarea specială a României. Ce model de stat de drept promovează în acest caz UE dacă ea însăși nu își poate respecta angajamentele față de România? Bineînțeles, România, la fel ca alte state membre, rămâne sub monitorizarea generală privind statul de drept astfel încât nu este cazul să se plângă nimeni că am putea avea alt parcurs decât unul spre o democrație consolidată în lipsa MCV-ului. În schimb, nu am mai avea presiunea stângii extremiste, care dorește să controleze cele trei puteri în stat. Da, inclusiv puterea judecătorească, pe care, chipurile, și-o dorește toată lumea independentă. Un fel de independentă față de dușmani, dar dependentă nouă.Tot înainte de aderare, s-a pus problema revizuirii Constituției pentru crea premisele transferului de suveranitate pe anumite domenii, astfel încât ele să fie exercitare în comun de către statele membre, spre binele tuturor (că poate ar fi doar spre binele unora, acesta este iar alt subiect). În urma revizuirii, Constituția a rămas ca sursă primordială a ordinii juridice, chiar dacă s-a aderat la un tratat care a dat anumite competențe exclusive (cele în care legiuitorul e UE) sau partajate (cele în care, atunci când UE nu e legiuitor, România rămâne legiuitorul, în funcție de cum servește mai bine intereselor statelor membre) către UE. Singurul domeniu unde Constituția poate face un pas în spate este în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în care, indiferent unde este garantată o protecție mai ridicată a lor, se aplică standardul din acel act. Că România nu excelează nici în apărarea drepturilor omului, acesta este un subiect pe care l-am tratat cu alte ocazii, când am observat și eu tendința de „colectivizare” a drepturilor, cam cum se întâmpla numai în comunism cu proprietățile. Aceasta este diferența fundamentală între art. 20 Constituție (tratatele internaționale privind drepturile omului) și art. 148 Constituție (integrarea în UE). Dacă art. 20 permite instanțelor, fie constituționale, fie de drept comun, să aplice standarde mai ridicate chiar decât în Constituție, art. 148 nu permite altor tratate să se situeze peste Constituție. Niciodată! De ce CCR a dat blamatul comunicat din 23.12.2021 privind necesitatea de revizuire a Constituției înainte de a se putea aplica în România hotărârea CJUE din 21.12.2021? Pentru că altfel s-ar încălca suveranitatea și identitatea națională a României. De altfel, același lucru îl mai spusese și Lituania acum câțiva ani în relația cu CEDO deoarece Constituția lituaniană nu are prevederile art. 20 din Constituția noastră, ci plasează inclusiv tratatele internaționale privind drepturile omului pe un rang inferior Constituției naționale. Prin hotărârea din 21.12.2021, CJUE, pe lângă faptul că încearcă să se situeze deasupra CCR, ca o instanță de casație, lucru evident imposibil din punct de vedere juridic, încearcă să pună și instanțele judecătorești de drept comun deasupra CCR, îndemnându-le să nu respecte deciziile CCR general obligatorii. General obligatorii, conform art. 147 alin. 4 din Constituție, adică ele sunt obligatorii și pentru instanțe, iar conform art. 1 alin. 5 din Constituție, sub titulatura „Statul român” (titulatură deosebit de importantă), respectarea Constituției, a supremației sale (subliniez, supremației sale!) și a legilor este obligatorie. Prin urmare, respectarea supremației Constituției nu e obligatorie doar pentru cetățeanul de rând, ci și pentru instanțe, ba chiar și pentru Parlament, Guvern, parchete etc. Și dacă vrei să ai o colaborarea frumoasă cu România, chiar și UE cu tot cu cetățenii săi europeni, de fapt întreaga lume trebuie să o respecte. Pentru că este legea fundamentală a unui Statului Român! Revenind la soluțiile de după pronunțarea CJUE la data de 21.12.2021, acestea sunt următoarele: – revizuirea Constituției, – negocierile politice la nivel european prin care să se amendeze după un vot unanim Tratatul de la Lisabona, respectiv să se afirme că ordinea juridică a UE este doar peste dreptul național, dar nu și peste Constituția fiecărui stat membru (așa cum este, de fapt, dar se pare că, pentru unii, e nevoie de o prevedere expresă în acest sens, chiar și după ce citesc Declarația nr. 17 anexată Tratatului de la Lisabona)- cea mai de nedorit pentru oricare dintre părți, retragerea din UE.Până atunci, nu se poate pune în aplicare hotărârea CJUE.De altfel, una dintre soluții e doar teoretică, respectiv revizuirea Constituției deoarece o astfel de revizuire este interzisă prin chiar art. 152 din Constituția României.Să nu credeți că nu s-a mai încercat. În 2014, pe vremea Președintelui Traian Băsescu, s-a încercat sporirea puterii UE, dorind să fie modificat art. 148 astfel încât să nu se mai spună că tratatele constitutive „au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne”, ci, eventual, chiar față de Constituția României, prin următoarea formulare „România asigură respectarea, în cadrul ordinii juridice naţionale, a dreptului Uniunii Europene, conform obligaţiilor asumate prin actul de aderare şi prin celelalte tratate semnate în cadrul Uniunii.”. Cum „ordinea juridică națională” cuprinde și Constituția, spre deosebire de expresia „legile interne” (cum e în prezent menționat în Constituție), CCR a sesizat imediat atentatul la identitatea națională și a respins ca fiind neconstituțională această propunere de revizuire a Constituției.„Curtea reţine că Legea fundamentală a statului – Constituţia este expresia voinţei poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu îşi poate pierde forţa obligatorie doar prin existenţa unei neconcordanţe între prevederile sale şi cele europene. De asemenea, aderarea la Uniunea Europeană nu poate afecta supremaţia Constituţiei asupra întregii ordini juridice.” (extras din Decizia CCR nr. 80/07.04.2014).Iar dacă mergem mai înapoi, la modalitatea în care România, prin vocea garantului supremației Constituției, care este Curtea Constituțională (așa spune art. 142 alin. 1 Constituție), a înțeles să adere la UE, observăm că niciodată nu a pus tratatele constitutive ale UE deasupra Constituției.„Consecinţa aderării pleacă de la faptul ca statele membre ale Uniunii Europene au înţeles sa situeze acquisul comunitar – tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea – pe o poziţie intermediara între Constituţie şi celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii.” (extras din Decizia CCR nr. 148/16.04.2003).Prin urmare, nu, România nu a acceptat vreodată să nu respecte și să nu îi fie respectată supremația Constituției în relația cu UE sau orice alt actor de drept internațional.Nu noi am schimbat regulile față de UE, ci UE le schimbă față de România și, ca urmare, și față de orice alt stat membru. Și tot UE ne șantajează cu accesul în Schengen și alte drepturi pe care ar fi trebuit să le primim de multă vreme ca stat membru, egal cu celalalte.Doar că atunci când UE încearcă să își sporească artificial competențele, CCR are la îndemână instrumente prin care să apere Constituția. A făcut-o de curând și Germania, care, după ce a intrat într-o procedură de infringement din această cauză, a dat un comunicat și a spus că pe viitor va fi mai docilă. Promisiuni din acestea putem face și noi la nivel diplomatic, dar nu înseamnă că le putem și respecta vreodată.Fără a intra în argumentele juridice pentru fiecare dintre ideile expuse aici, deoarece ele fac deja obiectul unui articol publicat în două părți pe Juridice, concluzia este că, în prezent, parcă trăim într-un Matrix (ca să mai vorbim și de alt film decât Don´t Look Up).Așa că nu-ți rămâne decât alegerea între pastila roșie (care îți arată adevărul de mai sus) și pastila albastră (în care visezi la miliardele din PNRR, dar nu observi și prețul plătit pentru toate acestea, în care îți e teamă de Rusia și China, dar uiți că nici UE nu-ți e prieten). Politicienii și abonații la ONG-uri soroșiste îți vor împinge pastila albastră (parcă cineva chiar încurcase pastilele la un congres de partid, nu?), dar alegerea pentru pastila roșie trebuie să îți aparțină. În orice caz, să nu spui în final că nu ți-ai cunoscut opțiunile și că nu ai ales în deplină cunoștință de cauză.
