de Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics
În timp ce America se întreabă în acest moment, furioasă, nu ce au fost retrase trupele din Afganistan, ci de ce au fost duse și ținute acolo două decenii, cu imense costuri și rezultate nule, în România s-a ajuns la absurdul unei mari parade militare la Arcul de triumf, azi, fără a fi clar care e rostul ei. A repurtat România vreo victorie pe frontul din Afganistan ori comandantul suprem Klaus Iohannis e doar fericit că am plecat de acolo?
Scurt remember.
Primii soldați români au ajuns în Afganistan în ianuarie 2002, în numele angajamentelor internaționale asumate în perspectiva aderării la NATO. Cîteva luni mai tîrziu, în toamnă, senatorul regizor Sergiu Nicolaescu, membru al Comisiei de Apărare, efectua o vizită la fața locului, pe care o descria într-un discurs parlamentar, veritabil reportaj de front:
”Dacă se pretinde că aselenizarea ar fi fost (doar) o filmare, pur şi simplu atunci sigur a fost făcută acolo. Este un loc absolut lunatic. Zbori o oră deasupra munţilor, care nu au decât umbră şi lumină, stânca este acoperită cu 10-30 cm de praf şi nimic, nimic altceva. Din când în când, o urmă, urma unui râu, posibil de acum câteva mii de ani. Îmi aduc aminte că un profesor de istorie, cândva, îmi spunea că probabil dacii au plecat, cândva, cam din acele locuri. Nu ştiu dacă este adevărat, oricum, de dovedit nu poate să dovedească nimeni. Cert este un lucru, aveau toate motivele să plece.
Pe aeroportul de la Khandahar, care este în acelaşi timp şi tabără, am aterizat şi am intrat într-o lume extrem de ciudată. Soldaţi americani sunt cam 2.000. Soldaţi români, vreo 500. Este o tabără în care se mănâncă la aceleaşi mese, ofiţeri, soldaţi americani sau români se spală în aceleaşi corturi, se doarme în corturi asemănătoare, toată lumea are un regim egal. O tabără militară nu o disciplină aşa cum eram obişnuit poate în copilăria mea, care era mai mult o disciplină aparentă, de data aceasta cu o formă democrată absolut impresionantă – soldaţi, ofiţeri, toată lumea la fel, toţi mănâncă la fel. Am constatat că cele trei mese, cea de dimineaţa şi seara, care se mănâncă în corturi comune, care au aer condiţionat, la prânz există pachete, nu este masa în corturi, este pachet care are 24 de meniuri, la alegere, cam 4.500 de calorii pe zi, numărul de calorii necesare unui sportiv de performanţă.
Ca să trec într-o altă notă a lucrurilor – prin tabără nu se poate circula decât cu arma în mână, indiferent că e puşcă, sau revolver, sau pistol. Ceea ce este impresionant este starea morală, psihică a acestor oameni tineri, foarte tineri, comandanţii au 30-32 ani, maiori, cel american, locotenent-colonel, care e şi comandantul taberei, foarte, foarte tineri, am simţit în ochii lor acea lumină de optimism şi de încredere.
Am zburat într-un avion militar – Hercules 130 – în condiţii îngrozitoare, adică cu genunchii la gură din cauza încărcăturii, deci uniformele cu care trebuia să le înlocuim pe cele ale trupei din Khandahar. Ai noştri au plecat cu acele uniforme de camuflaj verde-maro şi le-am înlocuit cu cele galben-deşert. Vă asigur că şi cele verde-maro, după primele 10 minute petrecute afară din cort, erau perfect camuflate. Praful era cel care completa ceea ce uniformele noastre nu aveau, camuflajul.
Spuneam că ceea ce m-a impresionat era optimismul acestor tineri.
De asemenea, o curăţenie absolut exemplară. Sunt duşuri zi şi noapte, apă caldă, apă rece. Sigur că apa e rece numai noaptea. Apa rece ziua are 45ź.
Aceste condiţii materiale care aş putea spune că sunt condiţii excelente, de sportivi, sunt, totuşi, într-un teren care e un adevărat iad. Tabăra este formată din corturi şi din rămăşiţele taberelor sovietice din perioada 1979-87.
Tancuri, avioane, elicoptere, toate zac la marginea drumului, treci mereu printre ele. N-ai voie să calci în stânga sau în dreapta, n-ai voie să intri în nici o clădire, n-ai voie să ieşi din tabără din cauza minelor. Minele sunt acolo mai dese decât pietrele.
Totuşi, am întâlnit – şi revin pentru a treia oară acel optimism şi încredere. De la ce venea acest lucru?
După 48 de ore de nesomn, am intrat în cortul meu ca să mă culc şi am ajuns la următoarea concluzie: aceşti oameni pe care noi i-am trimis acolo fac istorie şi că au pătruns poate, de multe ori, înaintea oamenilor politici, în înţelegerea şi înfăptuirea unui deziderat naţional de care România are nevoie.
500 de soldaţi români sunt alături de cea mai bună armată a lumii şi au o misiune importantă, nu de armată de ocupaţie, aşa cum a fost armata sovietică între 1979-87, ci o armată care să aducă pace acelor locuri.
Spun acest lucru pentru că am ieşit, am văzut populaţia şi pot să spun că soldaţii noştri sunt priviţi cu simpatie. În general, acei terorişti care formează aşazisele rămăşiţe ale talibanilor nu sunt de etnie afgană sau din triburile numeroase din Afganistan. Majoritatea sunt voluntari veniţi din alte ţări, islamici fanatici”.
Sergiu Nicolaescu, bun cunoscător al istoriei, făcea cu acel prilej o remarcă interesantă:
”Sigur că se poate pune întrebarea şi sunt convins că s-a pus: ce rost avem acolo? România a luat parte la două războaie, a luptat contra şi alături de cele mai bune armate ale lumii, Germania, Rusia, au murit două milioane de români
şi, cu toate acestea, în istorie, ţara noastră nu apare nici la învinşi, nici la invingători.
Oare acest lucru cărui fapt se datorează? Sacrificiul de două milioane n-a fost suficient? Oare nu ne-am ridicat la înălţimea momentelor când am avut atâtea sacrificii şi ţara a trecut prin atâtea greutăţi?
Nu! Este lipsa de consecvenţă în politică, lipsa de loialitate în politică care a adus după sine neîncrederea şi suspiciunea faţă de ţara noastră, pe care nu le merităm. Trebuie să fim, doamnelor şi domnilor, consecvenţi. Trebuie să înţelegem că, atunci când ai un aliat, într-adevăr, trebuie să te supui unei discipline şi unor măsuri care trebuie luate împreună”.
Reputatul regizor oferea în discursul său cheia înțelegerii participării României la o acțiune cu care nu avea absolut nici cea mai mică legătură: nevoia de a respecta o alianță și angajamentele asumate în cadrul ei.
O poziție corectă, am spune.
Și totuși, nici măcar asta nu explică triumfalismul absurd de azi, de nimeni înțeles.
De ce face România mare paradă militară, ca de Ziua Națională, după o retragere fără glorie a trupelor occidentale de pe teritoriul Afganistanului?
Soldații români, americani șamd nu au cîștigat nimic pe frontul respectiv. Au luat în primire o țară cu mari probleme și o lasă cu încă și mai mari probleme.
Președintele Băsescu a fost de șapte-opt ori în Afganistan. Iohannis, doar o dată, în 2016, prilej pentru a transmite soldaților noștri:
„Noi, creștinii, suntem învățați, de la vîrste fragede, să ajutăm pe cel care are nevoie de noi. Afganii au nevoie de prezența voastră aici. Voi știți foarte bine că Misiunea Afganistan nu este încheiată. Afganistanul este, pentru NATO, principalul front de luptă împotriva terorismului internațional. Reconstrucția Afganistanului reprezintă un efort de durată, asumat de comunitatea internațională”.
Iată că ”frontul anti-terorist” și ”reconstrucția” și-au găsit brusc sfîrșitul, după ce Vestul s-a plictisit de acțiune.
În SUA, în loc de parade, se analizează în prezent, în termeni duri, bilanțul operațiunii Afganistan: 20 ani de ședere de pomană, două mii de miliarde de dolari cheltuiți pentru așa-zisa reclădire a țării care arată azi oricum, numai reclădită nu, 241.000 de afgani morți, inclusiv 71.000 de civili, 2.448 de soldați americani căzuți.
Și trei sferturi dintre americani care au aprobat anul acesta, conform sondajelor, decizia lui Biden de părăsire a Afganistanului de către trupele țării lor. Alte țări din coaliție, cu britanicii în frunte, plecaseră deja fără să mai aștepte semnalul lui Biden.
Și se mai analizează la fel de tăios peste ocean consecințele pe care le va avea marea retragere americană: talibanii vor prelua categoric puterea deplină, civilii vor suferi grave încălcări ale drepturilor omului, comerțul cu droguri – Afganistan fiind lider mondial al producției – va exploda, terorismul va primi o nouă șansă, fenomenul imigrației se va amplifica dramatic șamd.
Sunt toate aceste aspecte firesc să fie inventariate, dezbătute, criticate, în condițiile în care vorbim de vieți omenești și de banii contribuabililor. E firesc să se analizeze ce a adus bun ori rău implicarea occidentului în Afganistan.
România nu se înscrie în acest peisaj. La noi, retragerea trupelor – peste 30.000 rulate în 19 ani – nu a dus discuții serioase la nivelul clasei politice ori al societății civile legate de avantajele ori dezavantajele acestei experiențe. De învățămintele care s-ar putea trage.
În România există doar un triumfalism stupid și găunos, încununat cu singura paradă militară a unei țări dintre cele 11 implicate în bătăliile din Afganistan. La americani a existat o singură modestă ceremonie, zilele trecute, prin care comandantul suprem gen.Austin Miller a predat comanda către alți doi generali, unul care va monitoriza din Florida situația din Afganistan și altul care va coordona cei 650 de militari americani care vor rămîne la Kabul chiar și după retragere.
Noi, românii, am scos avioanele pe cerul Capitalei și clasa politică la Arcul de Triumf ca să marcăm momentul. O tragedie evitată la mustață în contul paradei militare putea face zilele trecute în buricul Capitalei mai multe victime între români decît talibanii în 19 ani.
Învingători sau învinși, nu e clar.
Dar sigur ridicoli!
- Advertisement -
