Preşedintele Klaus Iohannis l-a desemnat pe fostul secretar general al PNL, Eduard Hellvig, pentru funcţia de director al SRI. Acesta propusese, într-un articol recent, o relaţie mai strânsă cu Berlinul.
O ANALIZĂ DEUTSCHE WELLE SEMNATĂ DE HORAȚIU PEPPINE:
Propunerea preşedintelui a fost bine primită de exponenţii majorităţii. Prim-ministrul Victor Ponta a părut chiar încântat că un fost militant USL va deveni director al contraspionajului românesc, iar UNPR a ”salutat” această decizie. Vom asista aşadar la o tranziţie lină şi, în acest context, mult mai interesante devin ideile strategice ale viitorului director SRI.
Într-un articol din luna ianuarie, care în altă circumstanţă ar fi rămas probabil necomentat, Eduard Hellvig spunea câteva lucruri demne de atenţie: ”Prioritatea fundamentală a anului 2015 este, în opinia mea, ancorarea mai pronunţată şi activă a României în ecuaţia securităţii euro-atlantice, pe axa Washington – Berlin – Bucureşti. Suntem în faţa unei şanse şi a unei responsabilităţi istorice. De aceea, cred că este foarte important modul în care clasa politică şi instituţiile statului român vor reacţiona în noul context geopolitic, dar şi în cel intern, definit de alegerile prezidenţiale.”
Noutatea, care a fost deja semnalată, este apariţia Berlinului pe axa mult discutată Bucureşti-Washington şi, în acelaşi timp, dispariţia Londrei. Dar mult mai important este faptul că Washington-Berlin-Bucureşti nu mai este cu adevărat o axă, ci un triunghi. Dacă de la Londra la Washington nu era decât o extensie spaţială, căci cele două capitale se puneau în mod tradiţional de acord fără consultări prealabile, Berlinul aduce o inflexiune semnificativă a liniei de politică externă. În acelaşi timp, o axă este uşor de administrat, în timp ce un triunghi pretinde mereu trasarea medianelor şi identificarea unui centru de greutate. În sfârşit, o axă indică o intenţie ofensivă, în timp ce un triunghi (deşi E. Hellvig nu îl numeşte astfel) denotă preocuparea de a păstra echilibrul şi de a conserva starea de fapt.
Articolul din 8 ianuarie 2015 îi prefigura învestirea, căci găsim aici o veritabilă schiţă a strategiei de securitate, care nu lasă deoparte nimic important. Spre deosebire de linia Băsescu, care profitase o vreme, după declanşarea războiului din Irak, de apariţia conceptului de noua Europă, prin opoziţie cu vechea Europă, noua orientare mizează exclusiv pe unitatea europeană. T. Băsescu căutase să exploateze în folosul României ruptura produsă între statele Europei occidentale (Germania şi Franţa) şi cele din Europa orientală (Polonia, Statele Baltice, România), dar schimbarea de orientare de la Washington şi mutaţiile produse pe scena internaţională nu i-au îngăduit să fructifice prea mult situaţia. La reuniunea NATO de la Bucureşti, preşedintele milita pentru admiterea Ucrainei şi Georgiei în NATO alături de preşedintele SUA, George W. Bush, împotriva Franţei şi Germaniei, care nu doreau însă izolarea şi antagonizarea Rusiei.
Putem presupune că noua strategie de securitate ar impune României, dacă ar mai fi pusă într-o situaţie similară, să se pună de acord în prealabil cu poziţia Berlinului. De altfel, unitatea europeană ar presupune, în circumstanţele de astăzi, strângerea rîndurilor în jurul Germaniei căci, susţine Eduard Helvig, ”UE nu-şi mai poate permite nazuri de tip britanic ori grec, nici dezertări a la Budapesta sau joc dublu ca la Sofia, Roma ori Nicosia”. Franţa lipseşte de aici doar pentru că ea însăşi a pierdut din influenţă.
Noua situaţie a României nu pare însă deloc mai simplă decât în trecut. Eduard Hellvig spune, fără echivoc, că principala ameninţare este Rusia şi că România ar trebui să ia în serios ipoteza războiului şi să se pregătească în consecinţă. În plus, viitorul director SRI manifestă o mare îngrijorare faţă de politica recentă a Ungariei, care tinde să devină ”un cal troian” sub influenţa Moscovei: ”Parteneriatul ruso-maghiar pune în pericol nu doar parteneriatul strategic româno-maghiar, tot mai gol de conţinut din cauza ostilităţii naţionaliste a Budapestei, ci şi interesele NATO şi UE în zonă. De aceea, consider că României, prinsă în cleştele acestei antante otrăvite ruso-maghiare, îi revine rolul principal în apărarea valorilor democratice şi al intereselor aliate în regiune”.
Ecuaţia noii strategii de securitate este după cum vedem extrem de complicată. Poate un pic prea complicată. Dacă România se grăbeşte să anunţe că Rusia şi Ungaria îi sunt duşmani, atunci aceste ţări îi vor deveni cu siguranţă duşmani.
În orice caz, Germania nu are niciun interes să cultive această imagine şi ştim că, aflată în vizită la Budapesta la începutul acestei luni, cancelarul Angela Merkel declara că ”Germania nu va ajuta Ucraina cu arme” şi că acest conflict nu are soluţie militară”.
Iar fostul preşedinte al Franţei şi preşedinte al UMP, Nicolas Sarkozy, spunea ulterior că ”ruptura dintre Europa şi Rusia este o dramă. Dacă americanii doresc acest lucru este treaba lor, dar noi nu dorim reizbucnirea unui război rece între Europa şi Rusia”. Desigur N. Sarkozy vorbeşte astfel deoarece este în opoziţie şi se simte dator să îngroaşe un punct de vedere pe care preşedintele în exerciţiu, François Hollande, îl atenuează, dar el exprimă totuşi o stare de spirit, care este valabilă şi în Germania.
Vedem aşadar că trasând medianele ipoteticului triunghi Washington-Berlin-Bucureşti, punctul de echilibru ar presupune mai multă precauţie, ceea ce nu înseamnă credulitate. În practică, asta înseamnă că nu se cade să-ţi desemnezi singur duşmanii, înainte ca ei să se manifeste, explicit, ca atare.
