În perioada 22 – 25 octombrie 1941 armata română a masacrat peste 20 000 de civili, preponderent evrei, la Odessa în semn de represalii pentru aruncarea în aer a cartierului general al diviziei a 10-a după retragerea sovieticilor. Această crimă este mai puțin cunoscută decât alte atrocități similare comise de naziști în războiul din URSS, scrie Vești din Rusia care citează un articol Radio France Internațional.
CE SUSȚINE VEȘTI DIN RUSIA:
Pentru o mai bună informare a cititorilor noștri reproducem articolul publicat pe site-ul Radio France International-Vocile lumii pe data de 20 octombrie 2021, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la această crimă abominală.
La cucerirea Odessei pe 16 octombrie 1941 după un asalt de peste două luni armata română a găsit în oraș aproape 90.000 de evrei, un număr ceva mai mare reușind să se evacueze cu sovieticii.
“La început a urmat o perioadă de violență haotică, dezorganizată, când militarii intrau în apartamente, luau toate obiectele de valoare, violau, ucideau și toate acestea se făceau sub pretextul perchezițiilor și căutării de partizani. Aproape concomitent a fost înființat un ghettou în clădirea unei foste pușcării locale” spune istoricul Vladimir Solonari, profesor la Universitatea Floridei Centrale.
Potrivit documentelor militare românești în acel ghettou au fost adunați aproape 18.000 de evrei. Peste doar câteva zile, pe 22 octombrie a avut loc o explozie în urma căreia a fost aruncat în aer cartierul general al Diviziei 10 infanterie.
“A fost un atac legitim pentru că ei au minat clădirea înainte de a evacua orașul, era vorba de fostul sediul al NKVD-ului, deci al poliției secrete sovietice și care a fost minat încă în vara anului 1941 de către trupele armatei de litoral, deci de generalul Krenov.
Nici măcar NKVD-ul nu a știut de faptul că aceasta clădire este minată. Explozibilul a fost ascuns foarte bine în subsolul clădirii, peste două tone de explozibil, racordat la un emițător radio.
Momentul în care la Sevastopol s-a primit de la șeful unuia dintre detașamentele de partizani, maiorul Badaev, conspirativ de fapt Vladiv Alexandru și Molosov, căpitan NKVD, a trimis un mesaj prin care spunea că această în clădire are loc o consfătuire a Comandamentului militar român, generalul Krenov a decis ca acest emițător radio să fie activat prin trimiterea unui mesaj și clădirea a explodat.
Deci este o acțiune subversivă, dar până la urmă legitimă pentru că și germanii au făcut așa ceva, și românii au făcut așa ceva.”, explică istoricul militar Ottmar Trașcă de la Institutul George Barițiu al Academiei Române de la Cluj.
“Orașul spânzurătorilor”
Acest atac, în care și-a pierdut viața comandantul diviziei, generalul maior Ion Glogojanu, 16 alți ofițeri români, patru ofițeri germani, subofițeri și soldați, în total 67 de persoane, a fost considerat de armata română drept un act terorist. Conducătorul statului, mareșalul Ion Antonescu, avea să emită în acea noapte un ordin în care cerea executarea a câte 200 de “iudeo-bolșevici” pentru fiecare ofițer ucis și câte alți 100 pentru fiecare militar de rang inferior ucis.
“Generalul Constantin Trestioreanu, locțiitorul comandantului diviziei a ordonat represalii imediat ce auzit de explozie, fără să mai aștepte vreun ordin de la Antonescu.
De fapt acela a fost primul ordin, care a fost menționat în capetele de acuzare la procesul său, a mai existat un ordin, cu o zi mai târziu, care ordona uciderea tuturor refugiaților evrei din Basarabia aflați la Odessa, ca să se ajungă la numărul prevăzut de ordinul precedent. Dar deja până la data respectivă numărul fusese probabil depășit”, explică Vladimir Solonari.
“În prima instanță s-a trecut chiar în noaptea respectivă la execuții, numărul celor executați variază de la o sursă la alta, în orice caz este clar că Odessa își câștigase renumele de „Orașul spânzurătorilor”. Au fost luați în mod aleatoriu din ghetou și executați, deci nu a existat un criteriu de selecție. Nu au fost numai bărbați, ci și femei, copii, au fost executați de toate categoriile practic. Unele cifre vorbesc în noaptea de 22 spre 23 până la 5.000, mie mi se pare totuși că e prea mult,, dar câteva sute cu siguranță.”, spune Ottmar Trașcă.
Masacrele de la Dalnic și Ljustdorf
În zilele următoare masacrul a căpătat proporții de masă și s-a desfășurat în două, posibil trei locuri din oraș.
În cartierul Ljustdorf au avut loc cele mai mari masacre în perioada 23 – 25 octombrie 1941/ Foto: Wikipedia
“La bariera Dalnic au fost câteva construcții gospodărești, de kolhoz. Acolo au fost tranșee anti-tanc. Câți au fost uciși acolo nu se știe exact. Sovieticii au consemnat un număr de 5.000, dar românii care au investigat crimele după război au găsit martori care vorbeau despre o cifră mult mai mică.
La Dalnic evreii au fost băgați în tranșee anti-tanc și împușcați. Alții au fost băgați în aceste clădiri, magazii sau hambare și arși de vii.
Acesta a fost un loc unde au avut loc masacre. Altul, care începuse concomitent cu cel de la Dalnic și care a durat mai mult timp, a avut loc pe strada care se numea Ljustdorf sau Ljustdorfskaia, aproape de centrul orașului.
Acolo au fost uciși între 20 și 30 de mii de evrei, cei mai mulți. Sursele germane vorbesc și de un masacru în port, dar documentele sovietice nu confirmă acest lucru.” spune Vladimir Solonari,
Imprecizia survine și la bilanțul total al victimelor masacrului din Odessa. La procesul lui Antonescu a fost menționată o cifră de 26.000 de morți, istoricul Holocaustului din România Jean Ancel vorbește de 30.000, iar unele documente germane ajung chiar până la 49.000. Restul evreilor supraviețuitori, al căror număr este estimat între 35.000 și 60.000, au fost deportați în Transnistria, la Berezovka și Bogdanovka, unde mulți au fost împușcați, iar alții au murit de boli, de foame sau de frig în iarna 1941/1942.
Călăii judecați și condamnați
După război, Ion Antonescu și guvernatorul Transnistriei cu sediul la Odessa, Gheorghe Alexianu, au fost condamnați la moarte și executați. Alți doi capi ai represiunii au fost și ei judecați.
Generalii Nicolae Macici (stânga) și Constantin Trestioreanu au fost condamnați după război pentru represiunea de la Odessa/ Foto: Wikipedia/general.dk
“Generalul Nicolae Macici a fost trimis cu misiune specială la Odessa de la comandamentul Armatei a III-a și el a fost văzut ca cel mai mare călău de la Odessa, dar cred că rolul principal l-a avut generalul Constantin Trestioreanu după documentele pe care le-am cercetat.
Amândoi au fost condamnați inițial la moarte, pedeapsa fiind ulterior comutată în muncă silnică pe viață. Macici a murit în închisoare în 1950, iar Trestioreanu a fost amnistiat și eliberat în 1956, trăind până în 1983” spune Vladimir Solonari.
Actualmente au loc demersuri în justiție pentru reabilitarea post-mortem a generalului Macici. Aceste demersuri sunt complet nejustificate, potrivit lui Ottmar Trașcă: “Eu personal, după documentele și după informațiile pe care le-am cercetat nu cred că într-un stat normal, cu o justiție funcțională, pe baza documentelor existente, a dovezilor existente, nu cred că Nicolae Macici poate fi reabilitat, sub nicio formă.”
Contrastul dintre Babi Yar și Odessa
Masacrul de la Odessa a avut loc la mai puțin de o lună după masacrul de Babi Yar, din suburbiile Kiev-ului, unde naziștii au executat prin împușcare un număr de 33.771 de evrei. Babi Yar a rămas un punct de referință în memoria Holocaustului, spre deosebire de Odessa unde au fosta masacrați un număr comparabil, dacă nu chiar mai mare de evrei. De ce este mai puțin cunoscut masacrul de la Odessa decât cel de la Babi Yar?
Victimele masacrelor de la Odesa sunt omagiate de un memorial ridicat în cinstea lor/ Foto: rfi.ro
“Germanii au fost mai expliciți în rapoartele lor. SS-ul nu avea inhibiții în a raporta numărul victimelor. Românii erau cumva altfel, erau fricoși, jenați și nu spuneau lucrurilor tranșant pe nume.
Nici sovieticii n-au făcut investigații ca lumea. Am fost mirat de cât de multe contradicții și confuzii există în documentele românești și sovietice, neconcordanțe, lucruri ne-explicate, nu se cunoaște cu prisosința necesară detaliile acestor masacre atât de mari, acestei tragedii, este mare păcat”, mai spune Vladimir Solonari.
După război sovieticii nu au făcut investigații prea amănunțite și de durată despre masacrele evreilor petrecut pe teritoriul lor și curând după 1945 Holocaustul a devenit un subiect tabu. Arhivele sovietice preluate de Rusia s-au deschis pentru scurt timp după 1990 și s-au închis din nou, așa că este puțin probabil că masacre ca cel de la Odessa să poată fi cunoscute în detaliu.
