Sociologul Vasile Dîncu, considerat omul SRI-DNA, a postat un text interesant luni noaptea pe blog.
Au scotocit casă de casă, dar nimic și nimeni. Pană la urmă fuseseră cu toții condamnați. Regele cu generalii lui și cardinalul, până și nebunul regelui sau femeile ușoare si slugile de la hanuri. Doar în piața centrală, pe marele eșafod, ultimul locuitor al cetății, călăul șef, aștepta trist, însingurat și disperat că nu mai e nimeni sa-i citească condamnarea și să-l scurteze de cap ,e concluzia lui Dîncu.
La început, când cineva anunțase ca vor veni armatele dușmane, exista un catastif cu formele trădării si pedepsele cuvenite, dar pe urmă asta conta tot mai puțin, registrul zăcea uitat undeva într-un sertar, totul se tranșa pe eșafod, spectacolul supliciului devenise lucrul cel mai important. Nici cei vinovați nu mai protestau, nu își mai tocmeau apărători, acceptau execuția ca o izbăvire în locul așteptării și fricii. Dar dușmanul întârzia tot mai mult și execuțiile pentru trădare erau tot mai multe și fiecare cetățean avea o valijoară care era pregătită și aștepta cuminte la ușă, pentru dimineața aceia, între 5 si 6 când veneau mascații. Magazinele tot mai adaptate vindeau trusouri si valize proiectate pentru execuții, ca si trusourile de nunta sau cele personalizate pentru botez, bumbac 100%, cu lumânărică și texte de rămas bun de citit înaintea aruncării hoitului în gropile comune. Până să fie condamnați și ei, fotografii si cameramanii ofereau familiilor minunate albume si filmulețe de la eveniment, scrie Dîncu.
POSTAREA integrală a lui Vasile Dîncu:
In așteptarea dușmanilor care erau siguri că urmau să atace cetatea, locuitorii se organizaseră sa prevină trădarea. Se știe din toate poveștile eroice că trădarea face parte din joc așa că se organizau tot mai des execuții pentru cei vinovați de mișelească trădare. La început, lumea întorcea capul când trecea prin piețe sau prin fața televizoarelor care transmiteau in direct, apoi deveniseră curioși să le vadă fața odioșilor dușmani din interior, pe urma deveneau spectatori înfocați, iar după ceva vreme, deveneau chiar dependenți de spectacolul decapitărilor sau cel al balansului condamnaților în spânzurătorile înalte. Niciodată cel ce cerea îndurare nu era crezut și nici compătimit, iar cel ce se punea in genunchi și cerea sa fie ascultat despre nevinovăție era scuipat și lovit cu pietre de trecători. Cu siguranță, chiar dacă dușmanii mai întârzie, o să vină negreșit, își spuneau conducătorii cetății, dar intre timp călăii deveneau tot mai respectați, li se făceau statui prin piețele ce miroseau tot mai greu a sânge, poeții le scriau ode și se bătea chiar monedă și medalii cu chipul lor. Chiar daca iscoadele trimise înafara zidurilor nu anunțau venirea armatei dușmanului, pedepsirea trădătorilor devenea cea mai importantă activitate in cetate, veneau deja călători de peste mari și țări să vadă minunea, cât de exemplar își pedepsește această comunitate trădătorii. La început, când cineva anunțase ca vor veni armatele dușmane, exista un catastif cu formele trădării si pedepsele cuvenite, dar pe urmă asta conta tot mai puțin, registrul zăcea uitat undeva într-un sertar, totul se tranșa pe eșafod, spectacolul supliciului devenise lucrul cel mai important. Nici cei vinovați nu mai protestau, nu își mai tocmeau apărători, acceptau execuția ca o izbăvire în locul așteptării și fricii. Dar dușmanul întârzia tot mai mult și execuțiile pentru trădare erau tot mai multe și fiecare cetățean avea o valijoară care era pregătită și aștepta cuminte la ușă, pentru dimineața aceia, între 5 si 6 când veneau mascații. Magazinele tot mai adaptate vindeau trusouri si valize proiectate pentru execuții, ca si trusourile de nunta sau cele personalizate pentru botez, bumbac 100%, cu lumânărică și texte de rămas bun de citit înaintea aruncării hoitului în gropile comune. Până să fie condamnați și ei, fotografii si cameramanii ofereau familiilor minunate albume si filmulețe de la eveniment.In sfârșit, când dușmanul a venit (doar aici e ca la Dino Buzatti!) era într-o dimineață de duminica și vântul mișca încet clopotele care chemau la execuțiile trădătorilor celor mai mari (duminica erau ediții de sărbătoare, aproape festive), orașul era pustiu. Au scotocit casă de casă, dar nimic și nimeni. Pană la urmă fuseseră cu toții condamnați. Regele cu generalii lui și cardinalul, până și nebunul regelui sau femeile ușoare si slugile de la hanuri. Doar în piața centrală, pe marele eșafod, ultimul locuitor al cetății, călăul șef, aștepta trist, însingurat și disperat că nu mai e nimeni sa-i citească condamnarea și să-l scurteze de cap …