de Konstantin Eggert, preluare Deutsche Welle
Criticii spun că retragerea trupelor americane din Siria este „un cadou pentru Rusia”. Însă o privire mai atentă la aliații Moscovei din regiune relevă că „darul” s-ar putea dovedi complicat, crede Konstantin Eggert.
Trupele rusești din Siria s-au mutat, marți, într-o bază din Manbij, la o zi după ce forțele americane au abandonat-o la ordinul președintelui american Donald Trump.
Brett McGurk, fostul trimis special de la Washington al coaliției internaționale împotriva Statului Islamic, a afirmat că decizia de a retrage armata Statelor Unite din Siria a fost „un cadou pentru Rusia, Iran și ISIS”.
Intervenția modernă a Rusiei în Orientul Mijlociu
Într-un anumit sens, McGurk, care și-a dat demisia pe fondul dezacordului său cu Casa Albă, are dreptate – cel puțin în ceea ce privește Kremlinul. Când Vladimir Putin a intrat în Siria în septembrie 2015, salvarea regimului Assad nu a fost singurul său obiectiv. Scopul principal al lui Putin a fost să demonstreze că poate opri ceea ce el consideră a fi politica globală a americanilor de schimbare a regimurilor care nu le sunt pe plac.
Asigurarea prezenței militare a Rusiei în estul Mediteranei, testarea noilor sisteme de arme sau dorința de a dovedi celor câțiva aliați că se pot bizui pe Kremlin au fost aspecte secundare.
Konstantin von Eggert, DW
În Siria, Putin nu lupta atât de mult cu dușmanii lui Assad, cât mai degrabă cu Washingtonul. Ezitarea relativă a lui Barack Obama de a se implica în mod direct în conflict i-a permis liderului rus să se prezinte – cu investiții minime – ca mediator de putere în Orientul Mijlociu.
El a reintrodus Rusia în regiune după mai bine de două decenii de absență relativă pentru a avea un cuvânt de spus în fața Americii în alte dosare: Ucraina, arme nucleare, extinderea Alianței Nord-Atlantice.
Pe de-o parte, retragerea forțelor americane din nordul Siriei reprezintă o victorie pentru Putin. Însă, la o privire mai atentă, prezența americană a oferit Kremlinului un partener extern de dialog într-o regiune unde toată lumea luptă cu toată lumea. Acest lucru a luat sfârșit.
O complicată rețea de prieteni
Regimul iranian – cel mai apropiat aliat al Moscovei în Siria – are suspiciuni profunde față de Rusia. Teheranului nu-i miroase a bine relația strânsă a lui Putin cu premierul israelian Benjamin Netanyahu, unul dintre puținii politicieni occidentali care vorbesc cu el în mod regulat.
Iranienii bănuiesc – pe bună dreptate, în opinia mea – că, dacă israelienii decid să-i confrunte militar, Kremlinul nu se va opune. De asemenea, nu le place faptul că, pe fondul prezenței lui Putin în Siria, Assad poate menține, dacă vrea, o anumită distanță față de Teheran.
La rândul lor, israelienii se tem de relația strânsă a Moscovei cu Iranul, atestată de acordurile de armament între cele două țări, atitudinea benignă față de programul nuclear iranian și apărarea Teheranului de către Moscova la foruri internaționale precum ONU.
Un număr copleșitor de israelieni consideră că Putin este unul dintre principalii piloni internaționali de sprijin ai Iranului. De asemenea, Israelul are o mare influență politică și diplomatică la Washington, pe care Putin nu o va putea egala niciodată.
Recep Tayyip Erdogan, președintele Turciei
Saudiții, care l-au primit recent la Riad pe liderul rus, consideră că noul lor contact regulat cu Moscova este un instrument util în demersul de reducere a dependenței de Washington. Însă, deocamdată, Arabia Saudită depinde puternic de SUA pentru apărarea sa și consideră că Iranul, aliat al Rusiei, este un inamic mortal.
Într-o oarecare măsură, „curtea” pe care prințul Mohammed bin Salman i-o face lui Putin este o încercare de a slăbi legăturile Moscova-Teheran. Președintelui rus îi place acest demers. Îi sporește prestigiul.
De asemenea, el este interesat de o relație cu Riadul datorită gradului maxim de influență a saudiților în OPEC. Însă lui Putin îi displace ideea de a alege între saudiți și iranieni, în cazul în care cele două părți intră într-un conflict direct.
În prezent, Recep Tayyip Erdogan este cel mai de încredere aliat regional al Rusiei. Lui Putin îi surâde faptul că sub conducerea lui Erdogan, Turcia a devenit ceea ce mulți observatori consideră a fi cea mai slabă verigă a NATO. Or, pentru Kremlin puține lucruri contează mai mult decât vulnerabilizarea Alianței Nord-Atlantice.
În iulie, Erdogan și-a menținut decizia de a cumpăra de la Rusia sistemul de rachete S-400, în pofida obiecțiilor formulate de Washington. Erdogan apreciază fără îndoială și acordul tacit al lui Putin față de atacul său continuu împotriva kurzilor. Dar va fi Moscova alături de el în cazul în care SUA (în special Congresul) va decide să exercite presiuni reale asupra Turciei? Mă îndoiesc de asta.
Ieșirea s-ar putea dovedi complicată
În sfârșit, rușii de rând s-au săturat de aventurile lui Putin în materie de politică externă. În vreme ce veniturile reale ale rușilor continuă să scadă pentru al cincilea an consecutiv, 55 la sută dintre aceștia doresc ca operațiunea siriană să se încheie cât mai curând posibil, potrivit Centrului Levada, un institut sociologic independent.
Putin este adaptat la schimbările stării publice de spirit. El se pregătește pentru o tranziție politică incertă, dat fiind că al patrulea mandat prezidențial expiră în 2024, sau chiar mai devreme. În asemenea condiții, a anunța victoria și a părăsi Siria pare o idee mai bună decât să jonglezi cu mai multe „alianțe potrivite”, fiecare dintre ele conținând riscuri serioase.
Va supraviețui Assad fără sprijinul rusesc? Ce se va întâmpla cu bazele navale ale Rusiei dacă regiunea va intra în război?
După ce s-a implicat cu ușurință în Orientul Mijlociu în urmă cu patru ani, Putin ar putea constata că este mult mai complicat să se extragă și să își păstreze câștigurile intacte.
Până la urmă, „darul” lui Trump s-ar putea dovedi unul complicat.
