Strada și momentul zero

Grațierea este o formă de clemență care la orginea ei (regală) nu pretindea justificări. Dar grațierile colective practicate în democrațiile moderne și așezate în puterea parlamentelor au nevoie de încadrări mai precise. Chiar dacă nicăieri nu există instrucțiuni pentru cum se face o grațiere, societatea reclamă ca la temeiul ei să fie așezată o rațiune inteligibilă. Nu se mai pot da grațieri doar în virtutea puterii. Lumea dorește explicații și manifestația de aseară din Piața Victoriei a fost ilustrarea cea mai elocventă a acestui fapt.

Adevărul este că și o grațiere individuală care ține de autoritatea președintelui se cere într-un fel sau altul argumentată. Nu există o cerință formală, dar lumea dorește să înțeleagă rațiunea din spatele gestului. De exemplu, grațierea pe care președintele Iliescu o acordase lui Miron Cozma la finele celui de-al doilea mandat fusese furtunos contestată. Unii vedeau în grațiere un gest complice. Alții mai concesivi admiteau că președintele ar ști suficiente lucruri de natură să relativizeze culpa minerilor. Dar în tot cazul se simțea nevoia acută de a atribui puterii un temei moral. Căci nimic nu pare mai respingător decât puterea imorală, una care nu se justifică decât prin ea însăși.

Prin urmare lumea cere justificări. Vrea să știe cum, pentru ce și în ce condiții se înfăptuiește un act de clemență. Linia radicală, așa cum știm de la manifestațiile din februarie, se opune de fapt oricărei grațieri, tocmai pentru că diferențierile și exceptările sunt mereu controversate. Dar, în cele din urmă, ministerul Justiției a trimis în Parlament un proiect de lege a grațierii care excepta faptele de corupție (în sens convențional) și care a început să fie dezbătut într-o pace relativă. Ce s-a întâmplat apoi în  Senat a contrazis însă condițiile acceptate tacit inițial. Manifestația de aseară a fost provocată nu doar de natura amendamentelor adoptate, dar și de sentimentul că a fost încălcat un contract.

În sfârșit, joi, în urma protestului impetuos de miercuri aseară, senatorii au revenit asupra votului și au exclus luarea de mită, darea de mită, traficul de influență și inclusiv abuzul în serviciu din lista infracțiunilor grațiate.

Cu toate acestea rămâne o impresie tulbure că nu s-a votat pe de-a-ntregul sincer. Unii dintre membri Comisiei dezvăluiseră că au puternice motivații personale, dacă nu serioase probleme de conștiință. Senatorul Traian Băsescu a jucat de altfel dinadins cartea francheții: ”E uşor de înţeles ce mă mobilizează. Până la ultima lege a finanţării campaniilor electorale, toate partidele pot fi acuzate aşa cum s-a şi întâmplat cu foarte mulţi oameni şi de luare de mită şi de abuz în serviciu, lucruri pe care se cam merge. Eu sunt de acord să fie pedepsiţi cei care au dus banii acasă. Şi trebuie pedepsiţi. Banii ăştia s-au dus în geci, în umbrele, pentru că aşa au funcţionat lucrurile în realitate”. În concluzie, fostul președinte a cerut instituirea unui ”moment zero”, de la care vechile fapte să se facă uitate și viața partidelor să fie relansată fără teama unor dezvăluiri.

Nu a scăpat însă nimănui că fostul președinte propunea nu o grațiere, ci o formă de amnistie, chiar dacă diferențele în practică nu mai sunt atât de clare. Iar dacă uitarea poate duce la prescriere, atunci avem gama completă a instituțiilor clemenței. În sfîrșit, a devenit tot mai clar că, intrând în detalii și imaginând argumente pentru o situație sau alta, dezbaterea aceasta nu se va sfârși niciodată. Căci oricând se va putea argumenta că unul este mai puțin vinovat decât altul, că a fost victima unei legi indiferente la nuanțe, că are o situație personală mai grea șamd.

O grațiere colectivă nu poate fi în cele din urmă decât una oarbă, una care urmează un criteriu simplu și general. Și dacă acest lucru nu e cu putință, atunci poate că au dreptate radicalii care cer de pe acum respingerea legii în întregul ei.