Eu cred că rolul unui intelectual este să-i critice pe guvernanți, cu atât mai mult pe cei pe care i-a vota. Stimate Domnule Premier Ilie Bolojan, vă rog să reflectați asupra criticilor întemeiate aduse de către dna Catinca Drăgănescu; și să demonstrați că pentru Dvs. și pentru Guvernul pe care-l conduceți, Cultura nu este a șaptea roată de la căruță.Aș vrea să mă convingeți — prin fapte — că înțelegeți ce înseamnă un teatru, o editură, o revistă de cultură, o carte a unui scriitor și un spectacol al unui regizor, al unui scenograf, al unor actori, a scris pe Facebook criticul literar Daniel Cristea-Enache.
“Tocmai am citit noul program de guvernare.
L-am citit cu atenție, cu speranță, dar și cu teamă.
Nu pentru că austeritatea mă sperie în sine – înțeleg urgența bugetară. Ci pentru că mă întreb serios ce se întâmplă cu cultura într-o reformă care începe cu tăieri, comasări și tăcere.
Cultura apare vag. E trecută la „și altele”. Nu are obiective clare, nici vreo proiecție bugetară. În schimb, sunt precizate cu rigurozitate:
– comasări,
– reducerea cheltuielilor cu 20%,
– auditul tuturor instituțiilor publice,
– „revizuirea misiunii” și „optimizări funcționale”.
Și nu pot să nu anticipez: restructurări grăbite, desființări de instituții „redundante”, presiune pe autofinanțare, redefinirea valorii prin rentabilitate.
Iar în acest peisaj, cultura riscă din nou să fie tratată ca o cheltuială decorativă.
Asta mă neliniștește cel mai mult.
La București, deja trăim efectele:
Toate cele 15 teatre ale orașului au manageri interimari.
Bugetul Capitalei e în pragul blocajului.
Se vorbește tot mai des de comasări.
Proiecte anulate. Programe înghețate.
Instituții alternative, comunitare, marginalizate, în pragul colapsului.
Dacă teatrul trebuie să se „justifice” doar prin câți bani aduce,
dacă educația culturală nu e „profitabilă”,
dacă spațiile publice de reflecție devin opționale,
atunci e clar: nu vorbim despre reformă, ci despre un vid de viziune.
Cultura nu poate deveni linia de sacrificiu.
Nu în mijlocul unei crize sociale și de încredere generalizate.
Nu când avem nevoie, mai mult ca oricând, de comunitate, sens, solidaritate, apartenență.
Mă întreb, ca profesionist și ca cetățean:
Ce fel de cultură supraviețuiește unei reforme care o ignoră?
Cine decide ce merită păstrat și ce trebuie „optimizat”?
De ce nu e educația culturală la fel de esențială ca iluminatul public?
Ce se întâmplă cu memoria noastră colectivă dacă dispare infrastructura care o susține?
Și cum ne reconstruim dacă această “reformă” dezmembrează exact spațiile în care se exersează empatia, critica și gândirea liberă?”
— Catinca Drăgănescu
