Apel pentru canonizarea lui Eminescu
c ă t r e
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
În atenția specială a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Sfântul Sinod al Bisericii Române Unite cu Roma
În atenția specială a Preafericitului Părinte Claudiu-Lucian Pop,
Întâistătătorul Bisericii Române Unite cu Roma
Preafericite Daniel, Părinte Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,
Preasfințiile Voastre, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Preafericite Părinte Claudiu-Lucian Pop, Întâistătătorul Bisericii Române Unite cu Roma
Preasfințiile Voastre, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Române Unite cu Roma
Azi 15 Ianuarie, celebrăm Nașterea lui Eminescu ⸻ Ziua Culturii Naționale. La inițiativa Academiei Române și a Academiei de Științe a Moldovei, anul trecut a fost declarat „Anul Mihai Eminescu”, omagiu legiferat de parlamentele celor două state românești, România și Republica Moldova.
În contextul celebrării lui Eminescu la cel mai înalt nivel politic, științific și cultural, vă rugăm să analizați posibilitatea canonizării lui, având în vedere următoarele argumente: (1) Începând de la vârsta de 33 de ani și până când a murit la 39 de ani, Eminescu, înzestrat cu geniu și cu har divin, a fost martirizat ca să nu mai poată face minuni asupra sufletului, mai ales asupra sufletului românilor. (2) Totodată, a fost jertfit ca să nu mai poată lupta ⸻ ca poet, ca publicist, redactor șef al ziarului Timpul, precum și ca membru al Societății Carpații ⸻ pentru realizarea celui mai sfânt ideal al românilor: Marea Unire. (3) Odată cu jertfirea luptătorului pentru Marea Unire, a fost martirizat și sacrificat marele ctitor sufletesc al românilor (și, nu în ultimul rând, sublimul poet și genialul filozof).
*
Eminescu, simbol al poporului român, ar putea fi canonizat nu numai de Biserica Ortodoxă Română, ci și de Biserica Română Unită cu Roma pe care o aprecia enorm pentru acțiunile ei care au dus la renașterea națională a românilor din imperiul austro-ungar, renaștere care va face posibilă împlinirea „visului de fier” al lui Eminescu – Unirea Tuturor Românilor.
*
Martiriul lui Eminescu pare unic în întreaga istorie. Cu toate că s-au scris zeci de mii de pagini despre acesta, cu toate că a fost studiat și documentat conform celor mai exigente rigori științifice, acest martiriu e aproape necunoscut poporului nostru.
*
Preafericirile Voastre, Preasfințiile Voastre,
Chiar dacă Eminescu nu îndeplinește toate criteriile canonizării, în mod cert le onorează în cel mai înalt grad pe cele esențiale. Canonizarea lui ar putea însemna excepția care confirmă regula.
Considerăm că analiza posibilității canonizării lui Eminescu ar trebui făcută într-o viziune modernă, chintesențială și atotcuprinzătoare. Poate că doar dintr-o asemenea perspectivă el ar putea fi canonizat. Credem că Biserica Ortodoxă Română și Biserica Română Unită cu Roma ar câștiga enorm în fața propriului popor dacă ar da curs prezentului apel.
Istoricul literar Theodor Codreanu (membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei) a arătat că „românii, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, întâmpină de mai bine de un veac cele două zileca sărbători [cele în care s-a născut și a murit Eminescu: 15 ianuarie și 15 iunie], atribuindu-le … sacralitatea rezultată în urma unei jertfe ispășitoare. Asta, desigur, în afara cadrului religios al instituției bisericești, fiindcă Eminescu, totuși, n-a ajuns să fie sanctificat precum Ștefan cel Mare și Sfânt sau ca martirul Constantin Brâncoveanu. /…/ …Poetul național continuă, totuși, să rămână cu prestigiul unui mit laic, … evenimentul central fiind o viață de jertfă, închinată unei cauze de mare importanță pentru existența unui popor [Marea Unire]. /…/ …A luptat el însuşi pentru înfiinţarea unor societăţi secrete [Societăţile Carpaţii, Matei Basarab şi Balcanii] menite să pregătească înfăptuirea Daciei Mari [România Mare], ideal pentru care a fost jertfit… …Eminescu era o personalitate centrală a Societăţii Carpaţii care …ajunsese să numere peste 20.000 de membri, având drept ţintă unirea politică şi culturală a tuturor românilor din regat cu cei din Ardeal, Bucovina şi Basarabia. … Societatea [Carpaţii] era pregătită chiar şi pentru luptă armată. Imperiul habsburgic [austro-ungar] o simţea ca pe o ameninţare foarte serioasă şi a impus guvernului de la Bucureşti desfiinţarea ei, condiţie stringentă a încheierii tratatului secret din 1883 […cu regatul României]”.
O altă condiţie impusă de austro-ungari a fost anihilarea lui Eminescu în toate ipostazele lui de luptător pentru unirea românilor… „Societatea [Carpaţii] va fi brutal desfiinţată în ziua de 28 iunie 1883…”. Tot în fatidica zi de 28 iunie 1883, Eminescu „…a fost sechestrat în „cămeşoiul de forţă” şi dus la sanatoriul lui Şuţu, boala, în starea ei malignă, fiind una iatrogenică, adică dobândită în casa de nebuni.” În aceeași zi de 28 iunie 1883, întrucât tocmai fuseseră îndeplinite condițiile impuse de austro-ungari, ministrul plenipotențiar al României P.P. Carp discuta la Viena semnarea tratatului secret cu Imperiul austro-ungar, tratat dezavuat de Eminescu întrucât făcea imposibilă unirea Transilvaniei și a Bucovinei cu România. Pentru a fi total anihilat, Eminescu a fost internat cu forța în Casa de nebuni ⸻ fără să fie nebun! ⸻ unde i s-a stabilit un diagnostic greșit precum și un tratament toxic care l-a distrus.
Eminescu era conștient că a fost „sacrificat”, după cum se confesa încă din 1884 lui Vlahuță și altor prieteni. «…Poetul a primit crucificarea pentru întreg poporul român, căruia a vrut să-i atragă atenția că e în mare primejdie de a se depărta de menirea sa care e o menire creștină. Poate că toate au legătură cu următorul semnal de alarmă pe care l-a tras poetul în multe rânduri: „Ireligiozitatea … se întinde într-un mod înspăimântător în secolul nostru.” /…/ Cu voie și fără voie, planul nefast de „internare” a poetului, executat la 28 iunie 1883, a dus la moartea civilă … urmată de moartea fizică. /…/ …Nimic nu pare să se compare cu tragedia celor șase ani de agonie eminesciană… /…/ …Poetul i-a iertat pe toți, murind înseninat de lumina Părintelui ceresc, cum atestă ultimele lui versuri, cele reținute de Al. Vlahuță [„Atâta foc, atâta aur/ Și-atâtea lucruri sfinte/ Peste-ntunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!”]» ⸻ Theodor Codreanu, „Eminescu. Drama sacrificării”, „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, alte scrieri.
Spre finalul martiriului, presimțindu-și sfârșitul, Eminescu și-a scris „testamentul” pentru Marea Unire: „…Eu văd o stâncă albă, o stâncă de argint/ Lucind prin veacuri negre, prin moarte mări lucind,/ Lucind peste morminte cu fața ei senină/ Și văd ca’n lumea asta fui umbra-i de lumină;/ Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer/ E-unirea Românimei… E visul meu de fier/ Ce l-am visat o viață făr’ să-l pot ridica./ Azi sufletu-mi înceată, se stinge viața mea,/ Dar las o moștenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,/ Las Românimii toate grozavul frumos vis/ Ca’n fruntea ei senină etern să steie scris!/ Ridic cupa de aur în sfânta pomenire/ Celui ce priceput-a înalta lui menire!”
*
Martiriul lui Eminescu s-a încheiat în iunie 1889 printr-o lovitură puternică în craniu cu un pietroi, în curtea sanatoriului privat unde trebuia să fie îngrijit, nu ucis. După înmormântarea lui Eminescu, sora lui, Harieta (care nutrea pentru el „un respect religios”, după cum spunea G. Călinescu) a scris ceea ce a văzut: „Nu sunt în stare a vă descrie nici ce am privit cu ochii mei… … Spuneți la toți că nenorocitul meu frate a murit în cea mai din urmă mizerie și moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun… …Să ferească D-zeu și pe cei mai răi oameni din lume să fie instalați la D-rul Șuțu [proprietarul sanatoriului și medicul psihiatru care i-a stabilit dignosticul și tratamentul]”.
*
Chiar dacă Eminescu a fost sacrificat începând din 1883 ca să nu mai poată lupta pentru realizarea „visului” său „de fier”⸻ „unirea Românimei” ⸻, el apucase să-l sădească adânc în sufletul celor care l-au realizat. În anul 1918 s-a petrecut o mare minune dumnezeiască, începută la Chișinău în 27 Martie, continuată la Cernăuți în 28 Noiembrie și încununată la Alba Iulia în 1 Decembrie. „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu.” ⸻ spunea Eminescu.
*
Regretatul acad. Dimitrie Vatamaniuc a afirmat că „Eminescu a avut o concepţie profund creştină în toată opera sa…” Iată câteva exemple din opera poetică:
Scrisoarea I /…/ La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns,/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază./ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!… /…/
Rugăciunea unui dac // Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? // El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,/ El zeilor dă suflet şi lumii fericire,/ El este-al omenimei isvor de mântuire/ Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii!// Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers/ Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,/ Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos! /…/ Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc./ Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,/ Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,/ Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă/ Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!
Odă (în metru antic) // Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;/ Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,/ Ochii mei nălțam visători la steaua/ Singurătății. // Când deodată tu răsăriși în cale-mi,/ Suferință tu, dureros de dulce…/ Pân-în fund băui voluptatea morții/ Ne’ndurătoare. /…/ De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/ Pot să mai re’nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix? // Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!
Luceafărul /…/ O, cere-mi, Doamne, orice preţ,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Căci tu izvor ești de vieţi/ Și dătător de moarte; /…/ Din sânul vecinicului ieri/ Trăiește azi ce moare,/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăși soare;/ Părând pe veci a răsări,/ Din urmă moartea-l paște,/ Căci toţi se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște. /…/
Stelele-n cer [probabil, penultima poezie] /…/ Până nu mor,/ Pleacă-te, îngere,/ La trista-mi plângere/ Plină de-amor.// Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”
Răsai asupra mea // Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină. // Speranța mea tu n-o lăsa să moară/ Deși al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară. // Străin de toți, pierdut în suferința/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic și n-am tărie. // Dă-mi tinereța mea, redă-mi credința/ Și reapari din cerul tău de stele;/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
Rugăciune // Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te./ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/
O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară,/ Marie!/ Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor:/ Ascult-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată,/ Şi pururea fecioară,/ Marie!
Dumnezeu și om [strofe rescrise în manuscris] // /…/ Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?/ Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?/ Fi-va brațul care stinge-a omenirei neființă/ Or izvorul cel de taină a luminei-adevărate? /…/ În cavernă? ‘n umilință s-a născut dar Adevărul?/ Și în fașe de-ntuneric s-a născut eternul rege?/ Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege/ Răsări o stea de fală luminând lumea și cerul.
Învierea /…/ Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…/ Colo-n altar se uită și preoți și popor,/ Cum din mormânt răsare Christos învingător,/ Iar inimile toate se-unesc în armonie: /…/ „Christos au înviat din morți,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”
* * *
Emil Cioran i-a adus lui Eminescu elogii colosale:
„Afară de Eminescu, totul este aproximativ. /…/ Căci nu l-am declarat, cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri… /…/. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne-a vărsat-o în suflet.”
„…Un geniu de care nu încetez să mă mir că a putut apărea printre noi. /…/ …Fără Eminescu neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape demn de dispreţ… /…/ L-am idolatrizat întotdeauna pe Eminescu… /…/ Oare ce am face noi dacă n-am fi avut pe Eminescu? /…/ În ţara în care toate lucrurile sunt pe deplin explicabile, … Eminescu a fost declarat unanim o apariţie inexplicabilă.”/ „Dacă n-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia…”
[fragmente dintr-o convorbire a lui Cioran cu eminescologul Mihai Cimpoi:] „Eminescu ne mântuie de condiţia noastră mediocră. /…/ …El izbăveşte România de toate păcatele. /…/ Eminescu este scuza României. România poate să facă toate prostiile, şi Eminescu le compensează.”/ „Eminescu este unul dintre marii scriitori ai lumii…”/ „Ruga eminesciană [Rugăciunea unui dac], după mine, ecea mai clarvăzătoare şi mai crudă din câte au fost scrise…”/ „Întreaga mea gândire vine din Rugăciunea unui dac.”/ „Recunosc încă o dată: Descind direct din Rugăciunea unui dac.”
Oare am greși dacă am spune că una dintre marile minuni făcute de Eminescu este chiar esența operei lui Cioran, unul dintre marii gânditori ai lumii?
Și totuși, în pofida colosalelor elogii aduse de Cioran „idolului” său, denigrarea celui care „izbăveşte România de toate păcatele” și „ne mântuie de condiţia noastră mediocră” continuă chiar și azi. Exemplul cel mai abject l-a dat chiar președintele Institutului Cultural Român (ICR) H.-R. Patapievici:
„Dacă ne gândim că doar cu 20 de ani în urmă Eminescu mai era încă ‘omul deplin al culturii române’ … , înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate… /…/ …De Eminescu am început să ne jenăm. /…/ …Azi Eminescu a devenit suspect… Pentru noua tablă de valori acceptate … punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din ‘ţările progresiste’ a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e ‘politic incorect’. /…/ Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului. /…/ Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresişti. /…/ Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. /…/ …Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. /…/ Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este ‘învechit’ – adică să fie progresistă. /…/ …Eminescu joacă rolul cadavrului din debara.”
Astfel se încearcă „uciderea în efigie” a celui care „izbăveşte România de toate păcatele” și și „ne mântuie de condiţia noastră mediocră”, cu gândul că el nu e doar „izbăvitor” sau „mântuitor”,ci însuși simbolul poporului român pe care același președinte al ICR l-a „ucis”, de asemenea, „în efigie”, prin textul de mai jos:
„[Poporul român:] …23 de milioane de omuleţi patibulari [conform DEX, patibular: vrednici de spânzurat].”/ „Numai violenţa, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimţire.”/ „Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. /…/ Ne-au luat în urină slavii /…/ Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Razboieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urinat ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii…”/ „Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinarii.”
Aceste două texte care se completează și se potențează reciproc, reprezintă nu doar cele mai abjecte defăimări aduse vreodată poporului român și simbolului său, Eminescu, ci și o tentativă de „ucidere în efigie” a acestora. În același timp, textele pot fi considerate ca fiind prin excelență respectabile, juste și benefice culturii române și universale, întrucât autorul lor beneficiază de prestigiul conferit de poziția de președinte al ICR (două mandate), de cea de președinte al EUNIC (rețeaua Institutelor Naționale pentru Cultură din Uniunea Europeană), de distincția Ordinul Artelor şi Literelor – acordat de Republica Franceză. Astfel, defăimarea și „uciderea în efigie” a poporului român și a simbolului său au și impact internațional. Ceva mai cinic și mai infam ar fi imposibil de imaginat.
Închidem această sinistră paranteză.
*
Continuăm să prezentăm elogiile aduse lui Eminescu.
George Călinescu: „…Poetul nepereche…”/ „…Cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc.”/ „Nu nutrea nici o aspirație pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte…”.
Garabet Ibrăileanu: „Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea.”
Octavian Goga: „Eminescu … rămâne cea mai strălucită încarnaţie a geniului românesc. /…/ …E cel dintâi român al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer…”
Ion Luca Caragiale: „Eminescu? … Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căreia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”
Tudor Arghezi:,,Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus și peste văzduhuri.”/ „Eminescu nu poate fi tradus nici in românește…”/ „Nimeni … n-a zărit în privirea lui însuşi Dumnezeu.”/ „…Geniul e împărăţia lui Eminescu.”/ „A nu respecta pe Eminescu este o dovadă de imbecilitate.”/ „Fiind foarte român, Eminescu e universal.”
Nicolae Iorga: „Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită. … Expresia integrală a sufletului românesc.”
Ioan Slavici: „N-am cunoscut om stăpânit, deopotrivă cu dânsul, de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. Tânărul poet era un naționalist și foarte pornit spre intoleranță când venea vorba de nația română și România.”
Simion Mehedinți: „Cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate impurile și din toate țările românești n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmând învățăturile lui, mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci… Se nenorocește pe sine și va nenoroci și pe alții făcând să crească ruina țării, în loc de a o scădea”.
Mircea Eliade: „Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu.”/ „Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ…”/ „Dacă poporul român dispare şi rămâne o carte a lui Mihai Eminescu, lumea va şti cine au fost românii”.
Constantin Noica: „…Omul deplin al culturii române.”/ „Prin Eminescu şi moştenirea miraculos rămasă de la el, ni s-a făcut un dar de care n-au avut parte alte culturi, fie şi cele mari.”/ „Eminescu … un simbol naţional.”
Nicolae Steinhardt: „Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfântă. … Cât de fericit sunt că mi-ați dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea despre Eminescu și fenomenul românesc.”
Petre Țuțea: „Eminescu, despre care Iorga spunea că-i expresia integrală a națiunii române, iar Blaga că reprezintă „ideea platonică de român”, eu spun că este Românul Absolut. L-am definit eu: sumă lirică de voievozi…”
Nichita Stănescu: „[Eminescu] …mai marele sufletului românesc.”
Iustin Pârvu: „Pe Eminescu l-am iubit, poeziile lui sunt ca rugăciunea.”
Grigore Vieru: „Eminescu este izvorul. Este lacrima de foc a Universului.”/ „La zidirea Soarelui, se știe,/ Cerul a muncit o veșnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu…”
Nicolae Dabija: „În timpul conflictului armat din vara anului 1992 volumele lui Eminescu au fost arse din nou dincolo de Nistru. Dar Eminescu e o carte care, chiar aruncată în foc, nu arde precum BIBLIA, pot arde foile, pânza cotoarelor, coperţile, cartonul, cleiul, cerneala tipografică… dar niciodată nu vor arde cuvintele, aerul dintre ele, sufletul dintre ele.”/ „Eminescu ne-a ajutat să supraviețuim. Să rezistăm. Pentru noi e mai mult decât un poet. El este un simbol.”
Acad. Mihai Cimpoi (președinte fondator al Centrului Academic Internațional „Mihai Eminescu”, inițiatorul „Congresului Mondial al Eminescologilor”): „Creatorul mitului Eminescu este însuși Eminescu. El crește din propria viaţă și în propria operă.”/ „Ştefan cel Mare se gândea la o unitate creştină, Eminescu îmbrăţişa o idee de liga Spirituală a Europei, care să armonizeze interesele speciale, adică naţionale, şi cele general-continentale.” [n.r.: Eminescu a fost un vizionar al Uniunii Europene] // [fragmente din interviuri:] „La ora aceasta, Eminescu este tradus în 86 de limbi ale lumii… …Este cam a treia mare personalitate din lume ⸻ după Shakespeare și Goethe ⸻ care este cel mai editat, cel mai studiat și cel mai tradus…”/ „…Excepționala sa personalitate intelectuală a concentrat chintesențial întreaga cultură a lumii.”
*
Așa cum spunea ilustrul Cioran, „Eminescu izbăvește România de toate păcatele”. Dar el izbăvește și orice cititor din lume care înțelege cu adevărat opere precum „Rugăciunea unui dac”considerată de Cioran ca fiind cea mai clarvăzătoare rugă scrisă vreodată. …Inclusiv astfel se explică de ce Eminescu e azi „a treia mare personalitate din lume ⸻ după Shakespeare și Goethe…”. Cum a fost posibilă apariția celei care este azi „a treia mare personalitate din lume” într-o țară cu o cultură care excela doar în creația populară? Așa cum spune Cioran, „Eminescu a fost declarat unanim o apariţie inexplicabilă”. Există însă o explicație: Dumnezeu a făcut o minune înzestrându-l cu geniu și cu har mântuitor tocmai ca să poată face minuni asupra sufletului. Sufletul nemuritor de la care vine și pleacă totul. Iar faptul că „Eminescu izbăvește România de toate păcatele” și „ne mântuie de condiţia noastră mediocră” reprezintă, cu voia lui Dumnezeu, una dintre minunile lui fără sfârșit.
București, 15 Ianuarie 2026
În numele românilor care se regăsesc în acest apel,
Prof. univ. dr. Sorin Ilieşiu – membru al Comisiei pentru Cultură a Senatului României (2012-2016), distins cu Diploma de excelenţă „Personalitatea anului 2011 pentru o Românie Europeană”, conferită de Fundaţia Eurolink ⸻ Casa Europei.
