𝐏𝐫𝐞𝐦𝐢𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐢𝐧𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐞𝐢. 𝐒𝐓𝐎𝐏! 𝐀𝐣𝐮𝐧𝐠𝐞 𝐜𝐮 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚 𝐩𝐞 𝐬𝐩𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫! România a pierdut miliarde din PNRR nu din lipsă de proiecte, ci din lipsă de competență! Nu din lipsă de spitale necesare, ci din dispreț față de realitate. În loc să finanțeze proiecte mature, la cheie, cu constructori în teren și șanse reale de finalizare, guvernul a ales să scoată din PNRR spitale esențiale: Spitalul Regional de Pediatric Monobloc și Institutul pentru Transplant Multiorgan. Proiecte vitale. Proiecte posibile. Proiecte care puteau fi terminate. Rezultatul? Banii s-au pierdut. Miliarde aruncate. Zero responsabilitate…Iar acum, culmea cinismului: aceeași incompetență este premiată, afirmă pe Facebook președintele liberal al CJ Cluj Alin Tișe.
CE SUSȚINE ȚISE:
Azi s-a publicat din nou o altă listă!
Proiectele sunt mutate într-un alt program de sănătate, cu altă finanțare, dar …surpriză! – aceleași spitale sunt din nou eliminate.
Fără explicații reale. Fără criterii transparente. Fără rușine.
În loc să învețe din eșec, repetă greșeala.
În loc să corecteze, politizează sănătatea.
În loc să pună copiii pe primul loc, pun interesele de partid.
Aceasta nu mai este neglijență. Este decizie politică. Este nedreptate asumată.
Zeci de mii de copii din Transilvania și din întreaga țară sunt condamnați să sufere, pentru că guvernul refuză să finanțeze spitale de care depinde viața lor, nu din motive tehnice, ci din calcule politice meschine.
Ni se spune, implicit, să tăcem. Să acceptăm. Să ne resemnăm.
Nu!
După 20 de ani de responsabilități publice nu pot accepta ca niște incompetenți să se joace cu viața copiilor noștri! Nu pot să tac în fața acestei nedreptăți!
Nu vreau să tac! Unii m-au atenționat să am grijă că voi fi căutat la dosare, alții să am grijă de copii. Voi continua, cu toate riscurile, deoarece consider că această cauză este una dreaptă, Nu voi accepta ca sănătatea copiilor să fie monedă de schimb politic.
Da, frustrarea este și personală, pentru ca am muncit enorm pentru aceste proiecte de ani de zile ca să ajungă aici! Dar frustrarea este, mai ales, pentru copiii care nu au voce. Pentru familiile care așteaptă. Pentru o Românie care merită mai mult decât incompetență reciclată și decizii făcute pe genunchi.
Asta nu este reformă.
Asta este premierea eșecului.
Asta este politică împotriva propriilor cetățeni.
Și tocmai de aceea protestez!
Vorbesc. Scriu. Mă opun!
Pentru că a tăcea ar însemna complicitate. Iar nedreptatea făcută acestor copii nu o pot accepta! Ar însemna să îmi vând sufletul…
