Fiodor LUKIANOV, politolog, redactor șef al revistei ”Rusia în politica globală”, director științific al influentului club rus Valdai
In luna mai se va vorbi mult despre „triunghiul strategic” Rusia – China – SUA. Mai întâi, în China va merge președintele american Donald Trump, după care Vladimir Putin îl va vizita pe Xi Jinping. Summit-urile liderilor celor mai influente trei puteri mondiale atrag întotdeauna atenția. Există o așteptare ascunsă: dacă, pe neașteptate, vor ajunge la vreo înțelegere în privința unor chestiuni principiale și treburile internaționale vor lua altă turnură, mai ordonată?
Speranțele sunt zadarnice – procesul de reconfigurare a lumii a fost deja lansat „serios și pentru mult timp de acum înainte”. Dar chiar și virajele istorice pot fi trecute diferit – dând dovadă de prudență sau de obrăznicie nerușinată.
Atât Rusia, cât și Statele Unite sunt implicate în conflicte militare de mare amploare – nu doar și nu atât din punctul de vedere al extinderii acțiunilor de luptă (deși și acest aspect este prezent), cât prin natura consecințelor pentru situația globală. China s-a obișnuit să se distanțeze de astfel de evenimente militar-politice, însă resimte tot mai mult cât de mult o afectează acestea. Iar Beijingul își regândește atitudinea față de ceea ce se întâmplă pe scena mondială. În orice caz, aceasta este impresia creată pe durata discuțiilor prilejuite de conferința anuală ruso-chineză a Clubului Internațional de Dezbateri ”Valdai,” desfășurată la Shanghai, la sfârșitul lunii aprilie.
Direcția principală a reevaluării: limitele posibilului în dialogul cu Washingtonul.
În câteva decenii, China s-a transformat într-o superputere datorită, în mare parte, legăturilor economice, calculate, dar foarte strânse, cu SUA. Simbioza economică, botezată la începutul secolului „Himerica” (banii și tehnologiile americane, forța de muncă și capacitatea de producție chineze, plus o distribuție relativ armonioasă a piețelor), a servit drept coloană vertebrală a globalizării liberale.
Profitul a fost reciproc și uriaș, astfel încât o bucată bună de timp s-a crezut că, dacă nu rațiunea, atunci măcar lăcomia elementară nu va permite distrugerea unui mecanism eficient. De la această premisă a pornit și partea chineză, deși încă de la sfârșitul anilor ‘2000 devenise clar că partenerii americani erau tot mai puțin mulțumiți de raportul de oportunități.
Profunda împletire, cu permanenta încercare de a atrage avantaje spre sine, a convenit ambelor părți. Dar în sistemul mondial a venit momentul când contradicțiile interne și tensiunile acumulate din motive obiective au suferit o schimbare de calitate. Timp de câteva decenii, sistemul a funcționat în primul rând în interesul Statelor Unite, ca lider al comunității occidentale. Ruperea lui promite foștilor beneficiari pierderea avantajelor. Linia aleasă acum de Washington este următoarea, după toate probabilitățile: folosirea perioadei de tranziție pentru a-și asigura un avans maxim. Misiunea este de a crea o bază pentru viitor, grație căreia se va reuși menținerea cât mai mult posibil a supremației asupra celorlalți. „Chipul” acestei abordări a devenit Donald Trump, care se laudă cu câtă abilitate îi jecmănește pe toți din jurul lui. Dar acest curs a fost stabilit înaintea lui. Trump doar a aliniat cuvintele cu faptele.
O asemenea logică plasează, în esență, avantajele tactice mai presus de cele strategice, și prin asta este opusă abordării aplicate de SUA în perioada ordinii mondiale liberale. Vechea logică presupunea costuri, investiții pe termen lung în sistemul internațional al puterii, care aduceau profituri complexe Americii, dar nu se amortizau imediat.
Acum miza se pune pe pași radicali, meniți să maximizeze profitul imediat, chiar dacă efectul pe termen lung poate duce la pierderi. Ideea este, probabil, următoarea: în condițiile haosului mondial, să fie acumulat cât mai rapid și cât mai mult potențial propriu, pentru ca pe baza lui să se facă un salt în etapa următoare și să se depășească semnificativ toți concurenții dintr-o singură mișcare.
Ce va ieși din asta, nimeni nu riscă să prezică. După un început brusc și agresiv, Trump s-a lovit deja de câteva ori de tavan. Cu toate acestea, stabilirea obiectivelor nu este în sine o manifestare a temperamentului lui capricios sau a tendințelor „piraterești”, ci este un comportament care are baze raționale, chiar dacă discutabile. Următorii locatari ai Casei Albe vor schimba, probabil, stilul și se vor îndepărta de extreme, dar vor urmări același scop, pentru că este determinat de circumstanțe obiective. Nu va fi o revenire la ordinea liberală nu din cauza lui Trump, ci pentru că situația mondială s-a schimbat ireversibil.
Pentru toți ceilalți (inclusiv China), toate astea înseamnă că, principial, o ”mare înțelegere” cu America este imposibilă. „Înțelegere” este cuvântul preferat al președintelui Trump. Dar pentru el este o noțiune comercială, iar „mare” nu este atunci când este cuprinzătoare și pe termen lung (așa este definiția obișnuită în jargonul politico-internațional), ci când este vorba despre bani foarte serioși. Iar de îndată ce apare șansa pentru alți bani, poate mai mulți, înțelegerea anterioară poate fi aruncată pentru a obține una nouă. Nu se vorbește despre nici un acord privind ordinea mondială, cel puțin până când Statele Unite nu vor acumula acel avans pe care îl vor considera suficient pentru a fixa o poziție convenabilă pentru ele.
Preluat de la revista ”Russia in Global Affairs”
