Dosarul complet al condamnării lui Florin Cîțu în SUA, pus azi pe piață de către Mediafax, lămurește multe controverse, dar, în egală măsură, ridică noi semne de întrebare.
Un prim aspect simplu de dedus e că Florin Cîțu a mințit și autoritățile americane, din moment ce într-o primă fază a pledat nevinovat, ceea ce înseamnă că susținea oficial inexistența faptelor. Mai apoi, și-a înghițit minciuna și a recunoscut, spășit, că e vinovat, pledînd ca atare.
Un element de-a dreptul spectaculos, însă, e că, pe vremea cînd încă pleda nevinovat, el a cerut, prin firma de avocați angajată, să i se pună la dispoziție de către procurori toate probele din dosar, începînd cu declaraţiile sale scrise sau audio, ale martorilor, copiile cazierului său, inclusiv auto, toate bunurile reţinute de procurori la percheziţie, orice informaţie deţinută care l-ar putea disculpa, examinările sale, testele făcute, toată documentaţia prin care s-a stabilit alcoolemia, raportul ofiţerilor de la faţa locului, înregistrări audio, video de tot felul, inclusiv date despre amprentarea sa.Dar, mai ales, numele informatorilor folosiţi în ancheta împotriva lui.
De aici, două ipoteze. Prima ar fi că Florin Cîțu a aruncat la grămadă, orbește, toate cererile pe care le-ar fi putut face la adresa procurorilor americani, justificate ori ba, doar ca să îngreuneze ancheta împotriva sa, eventual pentru tragere de timp.
Dacă nu e așa, însă, nu rămîne decît o variantă fezabilă. Aceea că Florin Cîțu avea motive întemeiate să creadă că existau informații anonime livrate de anumite personaje anchetatorilor în cazul său și ținea morțiș să afle cine sunt respectivii.
În sistemul american, ”the informants”, informatorii cu identitate protejată, reprezintă o componentă foarte prețuită în anchete și ei pot fi martori ai unor evenimente care se tem de consecințele pe care le pot suporta în cazul furnizării de informații către autorități, informatori ”tradiționali” ai poliției ori chiar polițiști, în anumite situații mai speciale. Dezvăluirea identității informatorilor nu este o procedură uzuală, ea aplicîndu-se doar de către instanțe cînd anchetații – înaintea procesului ori pe parcursul său – prezintă argumentații solide în scopul solicitării lor.
Despre ce informatori secreți să fi fost preocupat Florin Cîțu, dacă nu a urmărit pur și simplu să tragă de timp? Cine și de ce să fi fost cu ochii pe actualul premier pe vremea cînd stătea în SUA pentru a furniza informații autorităților?
O altă întrebare legitimă ar fi dacă Florin Cîțu a solicitat, în urma arestării sale, consiliere din partea ambasadei României în SUA, condusă în acel moment de Mircea Geoană, ori a celor mai apropiate consulate, cel din Chicago și cel din New York?
La fel de interesant e de ce un personaj, teoretic rupt în fund pe meleag străin și vinovat de fapte reprobabile acolo, în loc să plece fruntea și să accepte rezolvarea cît mai rapidă a problemei, alege cea mai neașteptată cale. Aceea a angajării unei case americane de avocatură care să încerce răsturnarea realității și asigurarea cadrului deloc lesnicios al scoaterii acuzatului de nevinovat. Și avocații americani nu prea sunt ieftini, de regulă, mai ales cînd trebuie să facă din negru, alb. Florin Cîțu, care spălase inclusiv vase, pe bani, în SUA, era atît de nevoiaș încît ne spune că a trebuit să-și vîndă mașina ca să plătească amenzile însumînd vreo 1.500 de dolari. O sumă nu chiar ucigătoare, să recunoaștem. Dar, din dosarul apărut azi în media aflăm că fusese de acord să-și instaleze pe mașină un dispozitiv anti-alcool. Dacă știa că nu poate plăti amenda decît renunțînd la mașina, de ce și-a mai dat respectivul acord?
Strîmtorat financiar după incident, Cîțu găsește, totuși, resurse pentru a veni în țară, de sărbători, pentru a se întoarce în state după 1 ianuarie 2001. Călătoriile peste ocean costă. De la părinți nu prea avea cum să obțină bani pentru că, aflăm de la tatăl său, nu le-a spus ce pățise în America. Decît dacă și-ar fi mințit părinții, invocînd alte probleme. Dar cauțiunea de aproape 2000 de dolari cine i-o plătise?
O fi fezabilă ipoteza că Florin Cîțu a venit urgent în România după incident nu pentru a petrece sărbătorile cu părinții, ci pentru a se consulta cu protectori din umbră legat de cele mai bune căi de apucat? Acei misterioși protectori ai unui personaj cu mult prea multe semne de întrebare în carieră, de la statutul de elev mediocru din Vîlcea pînă la cel de student în SUA și, mai apoi, de prim-ministru al României? Cei care i-au secretizat foaia matricolă din liceu ori au făcut ca cetățenii să nu aibă habar nici măcar de chestiuni elementare despre el, cum ar fi dacă premierul care-i conduce are nevastă, copii șamd.
Revenind, toată tevatura stîrnită în justiția americană de tînărul studios Florin Cîțu ar putea avea, în opinia noastră, drept explicație exact ceea ce constituie azi baza scandalului în care e implicat. Anume teama că o asemenea faptă i-ar putea afecta în viitor un anume parcurs. Nu neapărat profesional, pentru că o firmă, chiar serioasă, nu face mare caz de un incident de circulație. Ci de un parcurs politic, pregătit minuțios de foarte mulți ani, un parcurs în care asemenea chestiuni contează mult mai mult. Așa se explică și de ce Cîțu nu a aruncat vreodată pe piață, ca din întîmplare – în vreun interviu de genul celui în care relata cum a vrut să-și aducă dobermanul în parlamentul României – informația că avusese o ”mică” problemă cu alcoolul în tinerețe.
Teama de consecințele unei asemenea dezvăluiri a fost prea mare pentru a risca. De ce i-a fost frică nu a scăpat, însă.
