România sub jumătate de milion de refugiați

De Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics

Doi miniștri grei, Interne și Apărare, lansează în ultimele zile o informație nucleară care ne trece pe la urechi ca expresul prin gara Ciulnița, adică fără să lase vreo urmă. Deși ar fi trebuit să devină instantaneu una dintre principalele teme de dezbatere, de la cel mai înalt nivel politic pînă la firul ierbii. E vorba de știrea că România ar fi pregătită pentru găzduirea a jumătate de milion de refugiați ucraineni, cărora să li se asigure cazare, hrană, diverse alte lucruri trebuincioase și chiar locuri de muncă. O veste minunată, umanitar vorbind. Doar că ea intră în contradicție violentă cu pozițiile din ultimii ani ale regimului Iohannis față de refugiați și cu asigurările președintelui că România nu poate primi mai mult de 1500-2000 de refugiați. Unde e adevărul?

Să o luăm metodic:

Luni, ministrul de Interne, Lucian Bode, spune, conform Mediafax, că guvernul ia în considerare perspectiva în care „sute de mii de refugiaţi” vor veni pe teritoriul ţării, „într-un aflux necontrolat”.
„Suntem în acest moment în analiză să vedem câte tabere pentru refugiaţi putem să montăm într-un timp relativ scurt. Vorbesc de ore, maxim 10, 12, 24 de ore. Analizăm toate capacităţile de cazare existente pe judeţele de graniţă, dar, în acelaşi timp, discutăm în etapa a doua de judeţele din vecinătatea judeţelor de graniţă şi în etapa a treia de toată ţara”, a declarat ministrul Bode.

Ieri, ministrul Apărării, Vasile Dîncu, a susținut cifre asemănătoare: ”Există mai multe estimări, dar am putea să primim peste 500.000 de refugiaţi, aceasta este cifra pentru care ne-am pregătit noi împreună cu Ministerul de Interne şi cu celelalte instituţii care au în subordine acest lucru. (…) Sunt multe puncte. Există un plan în acest sens care este pregătit în toate marile oraşe, există zone pentru asta în vecinătatea graniţelor”, a anunțat el în Parlament.

Declarațiile lor nu sunt, pînă acum, susținute de absolut nimic concret. Anchete ale presei ultimelor zile relevă că prefecții județelor de intrare în țară dinspre Ucraina nu au absolut nimic pregătit.

Mai mult, sîmbătă, o puternică grupare de ONG-uri, Coaliţia pentru Drepturile Migranţilor şi Refugiaţilor (CDMiR), semnala într-un comunicat o situație gravă: ”Până în acest moment, nu avem informaţii despre planuri de înfiinţare a centrelor integrate(…) Organizaţiile membre CDMiR apreciază că este necesar să există o cât mai mare claritate şi transparenţă în pregătirile pentru o eventuală deteriorare a situaţiei din Ucraina şi a creşterii aferente a numărului de migranţi la frontiera de nord a României. Totodată, subliniem nevoia unei cooperări mai strânse între autorități și organizațiile neguvernamentale, precum și necesitatea ca toți actorii implicați într-un posibil răspuns umanitar la această criză să fie consultaţi”.

La orizont, se conturează o situație de o gravitate extremă: nu doar că declarațiile guvernanților nu au acoperire în fapte pînă la această oră, deși, teoretic cel puțin, valul de refugiați ar putea veni în decurs de doar cîteva zile, sau ore, conform lui Bode.
Ci, mai rău, ele intră în contradicție violentă cu poziția oficială a României față de primirea de refugiați, așa cum a fost ea manifestată repetat în mandatele lui Klaus Iohannis.

Mai întîi, să facem o foarte importantă distincție: imigrant e cetățeanul care își părăsește țara în căutarea unei vieți mai bune și care, la o adică, poate fi retrimis în țara de origine.
Refugiat înseamnă persoana alungată din propria țară de conflicte militare ori de persecuții extrem de severe, care periclitează chiar viața.

Nu vom aminti aici decît de problema refugiaților, pentru că, ne amintim, valul de imigrație din 2015 a fost constituit în majoritate zdrobitoare de refugiații sirieni alungați de război.
În septembrie 2015, Klaus Iohannis declara într-o conferință de presă pe tema refugiaților:

„România a comunicat la începutul lunii iulie că poate să primească 1785 de refugiaţi, 1705 de refugiaţi care se află deja în perimetrul UE şi 80 de refugiaţi care vor fi relocaţi, adică aduşi din taberele tranzitorii din afara UE. Astea sunt datele. Între timp, am văzut cu toţii că presiunea publică a devenit foarte mare. Zeci de mii de oameni refugiaţi au intrat în UE, au apărut probleme de logistică, probleme de principiu, fiindcă a fost încălcat spaţiul Schengen, au fost încălcate normele aşa-numite de la Dublin şi aceşti refugiaţi, practic, au bulversat întreaga arhitectură europeană. Din acest motiv, sigur, discuţia a devenit foarte aprinsă, pe bună dreptate(…)
Deci, 1700 şi ceva, atâţia refugiaţi vor veni, maxim, în România, fiindcă atâtea locuri de cazare sunt disponibile. Mai mult, nu”.
”Nu ar fi foarte complicat, să zicem, să transformăm o veche cazarmă în centru de primire, dar România nu are capacitatea să integreze pe acești refugiaţi în societate. Noi, repet, suntem solidari cu celelalte țări, însă trebuie să vedem cât putem noi să facem, atât să facem, și mai mult nu putem acum” mai puncta președintele.

O săptămînă mai tîrziu, în altă conferință, președintele a fost întrebat dacă nu e cazul ca România să mai crească acea cotă de 1785 de refugiați, la nivelul UE discutîndu-se de relocarea unui număr de 40.000 de refugiați.

Răspuns: ”Este clar că, dacă noi am oferit cele 1.700 de locuri pentru lotul de 40.000 şi ele sunt folosite toate, atunci trebuie să ne punem foarte serios problema cum ne arătăm solidaritatea în continuare(…) Foarte multă lume crede că primirea imigranţilor înseamnă locuri de cazare. Nu despre asta este vorba. Ar fi foarte uşor să se găsească încă multe mii de locuri de cazare. Sunt cazări nefolosite, sunt hoteluri nefolosite, doar că nu despre asta vorbim. Noi, dacă primim imigranţi, nu-i primim în regim de hotel, ca să stea peste iarnă şi pe urmă vedem. Noi, dacă îi primim, ni-i asumăm. Aceşti oameni trebuie şcolarizaţi, trebuie să înveţe limba română, copiii trebuie să meargă la şcoală şi să înveţe în limba română. Ei trebuie să fie integraţi în societate. Societatea nu este undeva pe sus şi aşteaptă, societatea suntem noi, trebuie să meargă undeva într-o localitate, acolo să fie acceptaţi, acolo să îşi găsească locuinţe pe banii lor, nu pe banii statului, acolo să îşi găsească locuri de muncă, fiindcă nu vrem să creăm noi şi noi cazuri sociale. Asta înseamnă primirea imigranţilor. Partea cu cazarea este doar un prim detaliu, mai degrabă logistic şi cel mai uşor de rezolvat, însă, din păcate, nu despre asta este vorba, ci despre integrarea lor în societate”.

După încă o săptămînă, din nou ieșire a președintelui, după o decizie a Consiliului JAI privind primirea de refugiați:

”Conform acestei decizii, România ar urma să primească în jur de 2.400 de persoane. Regretăm, şi eu regret, că această decizie, în loc să fie luată prin consens, în baza unor negocieri şi discuţii, s-a luat prin vot majoritar. Eu nu cred că impunerea cotelor obligatorii, impunerea printr-un vot majoritar, rezolvă această problemă(…)Numărul de refugiaţi pe care ar urma să îi primească România în realitate nu este mare, şi nu trebuie să îi primim pe aceşti refugiaţi în următoarele săptămâni. Este vorba de o perioadă de cel puţin un an de zile, mai probabil doi ani de zile, în care eşalonat ar trebui să îi primim pe aceşti refugiaţi. Problema poate fi gestionată uşor în România şi cred că este bine să ne arătăm solidaritatea cu celelalte state membre. Oricum, poziţia noastră rămâne în continuare una de participare voluntară(…)Nu ar ajuta pe nimeni să vină în România un număr de refugiaţi care nu poate fi gestionat şi nu vom avea situaţii cum au fost în ţările vecine(…)
Nu va fi nevoie pentru aceşti refugiaţi să se construiască foarte multe locuri suplimentare, fiindcă refugiaţii vin în aceste centre, sunt înregistraţi şi sunt trimişi în altă parte de acolo. Ei nu stau ani de zile în aceste centre”.

Poziții similare au fost nenumărate de-a lungul anilor. În ultimii ani, tema refugiaților s-a mai domolit, mai ales din cauza pandemiei, deși un zvîc a fost anul trecut, după evenimentele din Afganistan.

Dar, una peste alta, poziția administrațiilor Iohannis a fost clară: România nu ar putea accepta de principiu decît un număr foarte limitat de refugiați, 1500-2000, și pentru asta e de așteptat și o susținere financiară din partea UE: ”dacă primim refugiaţi, atunci din partea UE, România va primi pentru fiecare refugiat 6.000 de euro, sumă care acoperă cheltuielile ocazionate de administrarea acestui fenomen”(Klaus Iohannis). Și nu era vorba de refugiați veniți în timp scurt, în valuri uriașe, ci de sosiri eșalonate pe durate de un an-doi ori chiar mai mult.

În 2017, ne mai amintitm cîte valuri a stîrnit o declarație a generalului SRI Gabriel Cozma, fost şef al Direcţiei Generale Prevenire şi Combatere Terorism, conform căreia se așteaptă un val de 500.000 de refugiați musulmani în România. Interesant acest număr, 500.000, reluat ieri de Dîncu pe baza nu se știe căror informații.

În aceste zile, asistăm năuciți cum doi miniștri de prim rang vorbesc nonșalant despre cît de pregătită ar fi deja România nu pentru cîteva mii de refugiați ucraineni, ci pentru chiar și jumătate de milion, adică un pic mai mult decît populația Brașovului și a Craiovei la un loc.

De aici, o întrebare simplă: în România s-a dat iar undă verde unor intoxicări guvernamentale de proporții, precum a fost cea potrivit căreia liberalizarea energiei va duce la scăderea facturilor?
Cînd, de fapt, un val consistent de refugiați veniți pe termen scurt – și cînd pandemia încă nu s-a încheiat – ar putea da România peste cap?