de Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics
Dacă un european vrea să se drogheze fără teama poliției, merge în Olanda, o insulă a libertății în materie de narcotice. Dacă nu vrea să dea socoteală pentru bani, alege un pradis fiscal din oferta disponibilă. Dacă are gusturi perverse în materie de sex, oare alege o Românie specială ”aranjată” de autorități pentru asta, știind că aici nu prea riscă nimic? Iată o întrebare tulburătoare, care vine de la sine dacă analizăm cel mai recent scandal guvernamental în conexiune cu istoricul post-decembrist.
Mai înainte de toate, faceți un experiment, dragi cititori: tastați pe google sintagma ”Romania raiul pedofililor” și veți fi șocați de rezultat. Sunt zeci, sute de articole, inclusiv din presa străină, și nu de ieri, de azi, ci de ani și ani.
”Pedofilii străini au acţionat în România nestînjeniţi, găsindu-şi cu uşurinţă victimele printre copiii străzii, cu sau fără complicitatea unor români. Dintre pedofilii străini dovediţi, cei mai mulţi aveau profesii onorabile, chiar umanitare, iar alţii, ca Treptow, erau somităţi şi se bucurau de credibilitate absolută” se arăta acum aproape 20 de ani într-o analiză Mediafax.
Francezi, elvețieni, italieni, olandezi, britanici, germani, americani și din multe alte nații veneau la noi special pentru sex cu copii. Și mereu scăpau foarte ieftin. Încă mai spectaculos, suspect de des aceștia erau pastori.
Un francez arestat în 1996 la București, după ce recunoscuse sexul cu peste 50 de copii, executase un pic peste doi ani mai înainte de eliberare. Cîțiva ani mai tîrziu, el încasa 15 ani de pușcărie în țara natală, tot pentru pedofilie.
În ianuarie 2001, un german întreținea relații sexuale cu mai mulți copii din Timișoara. Pe care îi și filma, postînd ulterior pe internet. Nu a fost condamnat, decedînd de SIDA!!
Poate cel mai celebru caz e al istoricului american William Kurt Treptow, condamnat pentru pedofilie, dar a scăpat cu mai puțin de patru ani, pe motiv de cărți scrise în pușcărie.
Exemplele sunt cu sutele, din păcate, și toate au în comun lejeritatea pedepselor sau chiar absența lor.
Din ce trecea timpul, semnale de alarmă, mai ales la nivelul clasei politice, se întețeau și îngroșau.
În 2012, spre exmeplu, deputatul Ştefan Pirpiliu propunea printr-o lege castrarea chimică a violatorilor de copii și înăsprirea pedepselor: ”măsura se regăseşte în legislaţia unor ţări precum Polonia, Cehia, Federaţia Rusă, SUA, fapt ce denotă preocuparea statelor pentru crearea unui sistem legislativ omogen de protecţie a minorilor împotriva abuzului sexual” spunea el. Nu a avut succes.
În 2009, izbucnea un mega scandal după ce Comisia prezidențială pentru analiza riscurilor sociale şi demografice din România recomanda dezincriminarea drogurilor ușoare și a prostituției.
Era vremea cînd alt deputat, Eugen Uricec, avertiza că ”După 1989, deschiderea frontierelor ţării a făcut din România o reală oportunitate pentru grupările de crimă organizată, specializate în traficul de carne vie, producţie pornografică cu minori sau pedofilie. Din păcate, autorităţile române nu au fost pregătite suficient pentru a face faţă unor astfel de provocări ale crimei organizate, ştiindu-se că în domeniul traficului de persoane şi al pornografiei se rulează sume mult mai mari decât în domeniul infracţional al traficului de droguri”.
În 2014, liberalul Virgil Guran se enerva și el ”L-am întrebat pe ambasadorul Marii Britanii cum s-ar simţi dacă televiziunea publică, TVR 1, ar prezenta acele cazuri izolate ale pedofililor englezi sau ale beţivilor englezi care vin uneori în România şi fac exces de băutură, ca fiind un fenomen de masă şi să-i catalogăm pe cetăţenii britanici ca nişte pedofili, ca nişte beţivi”.
Actualul europarlamentar Tudor Ciuhodaru, atrăgea atenția pe cînd era deputat: ”Noul Cod penal nu sancţionează actul sexual şi coruperea sexuală a minorilor dacă diferenţa de vârstă nu depăşeşte trei ani. Şi, totodată, noul Cod penal nu prevede nicio sancţiune atunci când actul sexual sau coruperea sexuală are drept consecinţă moartea sau sinuciderea victimei”. Proiectul său de lege pentru însprirea pedepselor a căzut, desigur.
Deputatul PNL Adrian-Sirojea trăgea sirena, în 2007: ”De pe internet poţi afla, cu o minimă marjă de eroare, cum şi cu cât poţi cumpăra un copil din România, cum îl poţi trece graniţa, cât plăteşte un pedofil pentru închirierea unui copil etc”.
Îi ținea isonul deputatul PDL Petru Movilă, care spunea, comentînd cazul eliberării pedofilului american Treptow: ”Din păcate, americanul nu este primul care a cunoscut bunăvoinţa sistemului judiciar din România. Şi dacă nu se va schimba ceva, atunci oamenii vor avea tendinţa de a-şi face singuri dreptate. Data viitoare probabil că oamenii nu-i vor mai lăsa pe mâna justiţiei pe acei străini care au călcat strâmb, văzând că justiţia nu este oarbă, ci doar chioară. Întrebaţi-vă, stimaţi colegi, la câţi ani de puşcărie ar fi fost condamnat pedofilul dacă fapta sa s-ar fi petrecut în SUA?”.
În februarie anul trecut, deputatul PMP Ionuţ Simionca declara în parlament: ”Există situaţii în care legile nu pot să fie niciodată îndeajuns de severe. Şi când spun acest lucru mă gândesc, înainte de orice, la infracţiunile care privesc abuzurile sexuale asupra copiilor. În urmă cu două zile, am citit o ştire absolut revoltătoare – procurorii au clasat dosarul în care Cristian Pomohaci era anchetat pentru pedofilie, pe motiv că infracţiunile pe care fostul preot le-ar fi comis sunt prescrise, întrucât s-ar fi petrecut în urmă cu 10 ani. Tot din presă am aflat că, în România, conform statisticii oficiale furnizate de Ministerul Justiţiei condus de Tudorel Toader, există peste 500 de pedofili în libertate, care ar trebui să fie în închisoare. Fie că vorbim despre vechiul Cod penal al PCR, adoptat în 1968, de cel adoptat în 2009, când ministrul justiţiei era Cătălin Predoiu, de Codul penal din 2016, promovat de ministrul justiţiei, Raluca Prună, sau de Codul penal din 2018, promovat de domnul Dragnea şi domnul Iordache, toate au prevăzut pedepse prea blânde pentru agresori”.
În toamna trecută, deputatul liberal Andrei Gheorghe tuna în parlament: ”Actualul sistem judiciar din România este foarte permisiv cu criminalii, cu violatorii, cu pedofilii. România este o ţară unde pentru un psihopat care omoară copii se vorbeşte de tot felul de drepturi ale omului, dar este o ţară unde o bătrână care vinde mărar este săltată cu mascaţii, ori un bătrân care mută ţăruşul unui gard ajunge săltat la puşcărie”.
În iunie anul acesta, deputata USR Cristina Iurişniţi era tranșantă: „Este inacceptabil ca într-o ţară membră a UE şi NATO, cei care au comis fapte violente, de la crime la violuri, pedofilie, trafic de persoane, să poată scăpa fără o pedeapsă cuvenită, fie prin îngreunarea anchetei, fie prin recurs compensatoriu sau pedepse cu suspendare. Tocmai de aceea, vă solicit sprijin pentru dublarea pedepselor şi eliminarea prescripţiei pentru infracţiuni care privesc abuzuri sexuale asupra copiilor, astfel încât un al doilea caz Pomohaci să nu mai fie posibil în România”.
Sunt doar mărunte spicuiri din zeci și sute de asemenea declarații și indignări politice din ultimii 25 de ani și mai bine. Doar că faptele mergeau fix în direcția opusă vorbelor.
Noul Cod Penal s-a dovedit mult mai blînd cu violatorii și pedofilii decît precedentul, iar legile separate de înăsprire a pedepselor cădeau pe capete în parlament.
Anul acesta, cu chiu, cu vai, se votează o lege care mărește pedepsele și elimină prescrierea faptelor. Ce să vezi, însă: într-o primă fază, guvernul Orban punctează, în poziția oficială transmisă parlamentului, că legea introduce discriminări față de corupți, care nu ar suferi respectiva imprescriptibilitate, iar mai apoi, stupoare maximă, contestă legea la CCR.
De ce s-a precipitat guvernul – surd și orb în cazuri mult mai flagrante – să facă asta și nu a lăsat misiunea Avocatului Poporului, spre exemplu, rămîne un mister.
E de înțeles că mai multe organizaţii neguvernamentale au adresat o scrisoare deschisă premierului Ludovic Orban, în care îi cer să explice acţiunea Guvernului.
Iar acesta a explicat, azi, că ”Soluția legislativă privind imprescriptibilitatea răspunderii penale pentru infracțiunile de viol și act sexual cu un minor vine în distonanță cu soluțiile legislative existente în Codul Penal în cazul celorlalte infracțiuni din același domeniu”.
Numai că îi servește o replică nemiloasă postul Europa Liberă, care arată că o Directivă a Parlamentului și a Consiliului European, din decembrie 2011, cere statelor europene ”să țină seama de dificultatea, pentru copiii victime, de a denunța abuzul sexual, precum și de anonimatul infractorilor în spațiul virtual. Pentru a garanta succesul cercetării și urmăririi penale în cazul infracțiunilor menționate în prezenta directivă, inițierea acestora ar trebui să nu depindă, în principiu, de sesizarea sau de formularea de acuzații în acest sens de către victimă sau de către reprezentantul său. Durata perioadei suficient de lungi pentru urmărirea penală ar trebui să fie stabilită în conformitate cu dreptul național”.
Altfel spus, stabilirea unei perioade de prescripție mai lungi ori chiar eliminarea ei în cazurile de abuzuri sexuale asupra minorilor e imperios necesară și tot mai multe state europene s-au conformat ulterior (Olanda sau Polonia au eliminat prescriția, Germania și Franța au lungit-o la 2-3 decenii etc).
Aceeași Directivă pune accentul în special pe combaterea turismului sexual: ”Turismul sexual cu implicarea copiilor ar trebui să fie înțeles drept exploatarea copiilor de către una sau mai multe persoane care călătoresc din mediul lor obișnuit către o destinație din afara granițelor unde au contacte sexuale cu copii”.
De aici, întrebarea din titlu: dacă autoritățile din România, indiferent de culoare, dau semne că acționează permanent, de ani și ani de zile, exact împotriva recomandărilor europene și ale bunului simț elementar, cumva o fac pentru că unora le convine ca țara noastră să fie un paradis al pedofililor, cu precădere străini?
Este România programată de cineva sau ceva să fie permanent raiul pedofililor străini, destinație de top a turiștilor sexuali?
- Advertisement -
