de Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics
O decizie a Biroului Executiv al PNL de azi bagă România, oficial am putea spune, în criză politică și, totodată, în zodia aberațiilor: partidul a decis să nu voteze guvernul premierului investit de președintele țării, provocînd cel mai limpede conflict constituțional care se poate imagina. Practic, Klaus Iohannis, cel care e obligat de o decizie mai veche a CCR să desemneze doar un premier cu șanse reale de a forma o majoritate parlamentară, a desemnat, de fapt, unul care tocmai anunță că a realizat o minoritate parlamentară.
Ce aberații noi mai urmează?
Ar fi, poate, momentul să recapitulăm un pic istoria anticipatelor în România post-decembristă. Febra lor, cel mai adesea întreținută de dreapta, s-a declanșat în 1994, avîndu-l vîrf de lance chiar pe Seniorul Coposu. CDR se împăca greu cu marele eșec din 1992, cînd trădarea PNL și a lui Radu Câmpeanu făcuse ca realizarea de excepție de la alegerile locale să nu se repete și la cele parlamentare. Președintele Ion Iliescu se pronunțase încă din ianuarie împotriva anticipatelor, mai ales că sondajele nu indicat mari schimbări în opțiunile politice.
Anticipatele au continuat însă să facă valuri, cu o scurtă pauză după instalarea guvernului Ciorbea, în 1996, dar au revenit rapid pe agenda politică. În ianuarie 1998, pe fondul discuțiilor interminabile, preşedintele Curţii Constituţionale, Ioan Muraru avertiza public asupra dificultății organizării acestora și declara că singura soluţie ar fi fost demisia premierului Ciorbea.
În tot mandatul CDR a fost o nebunie întreagă în legătură cu anticipatele, probabil tema de scandal nr.1. Victoria zdrobitoare a PSD în 2000 a calmat nițel lucrurile, dar în 2002 a venit rîndul social-democraților să vrea, în premieră, anticipate, pentru că aveau un scor excepțional în sondaje și asta le-ar fi garantat un nou mandat de patru ani. În pofida sondajelor care relevau că trei sferturi dintre români nu vor anticipate, premierul Adrian Năstase a insistat mai bine de un an și jumătate în favoarea lor, doar opoziția îndîrjită a lui Ion Iliescu împiedicînd procesul.
A fost unul dintre cele două momente de pînă acum în care anticipatele chiar au avut oarece șanse.
Foarte interesant de amintit poziția exprimată la acea vreme, în toamna anului 2003, de către actualul liberal Emil Boc, după ce preşedintele Ion Iliescu venise cu ideea de organizare simultană a alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale. O propunere care, în opinia lui Boc, era nerealistă şi ar fi afectat grav funcţionarea instituţiilor politice din România.
Emil Boc arăta, astfel, că în ipoteza în care s-ar dori organizarea de anticipate în luna iunie, teoretic procedura de dizolvare a Parlamentului ar trebui să înceapă încă din luna ianuarie 2004 prin prezentarea demisiei cabinetului. După căderea Guvernului trebuiau să treacă 60 de zile pentru ca noul preşedinte să poată dizolva Parlamentul, iar apoi, în termen de trei luni, trebuie organizate alegeri.
”Practic, în aceste condiţii, prima jumătate a anului 2004 ar fi paralizată de alegeri, iar şansele integrării în UE ar fi definitiv compromise. Mai mult decît atît, în toată această perioadă nu am avea o guvernare stabilă şi legitimă în România: am avea un guvern interimar demisionar, un Parlament dizolvat şi un preşedinte interimar – preşedintele Senatului – fără legitimitate, întrucît Parlamentul a fost dizolvat”, susţinea Boc.
Azi, cadrul este aproape identic cu cel de atunci, dar lui Boc & comp nu li se mai pare că anticipatele ar paraliza prima jumătate a anului, precum în 2003.
Cît despre Traian Băsescu, președintele PD, acesta spunea că propunerea premierului Adrian Năstase privind alegeri anticipate „serveşte strict intereselor PSD” şi reflectă „dezordinea profundă a primului-ministru şi incapacitatea lui de a gestiona priorităţile României”.
Același Băsescu a venit, însă, cu ideea anticipatelor imediat după alegerile la termen din 2004, altă bazaconie de proporții. Aflat pe val, noul președinte al țării voia nu doar guvernul, ci și un parlament al lui.
2005 a fost al doilea moment post-decembrist în care anticipatele s-au apropiat în mod real de declanșare. În iulie, a doua zi după o ședință de guvern în care se adoptaseră 21 de OUG-uri(sună cunoscut?), premierul Tăriceanu și-a anunțat public demisia în zilele care ar fi urmat, dar s-a răzgîndit brusc, iar planul s-a năruit iar.
Tema anticipatelor a fost vehement agitată în tot restul mandatului, dar fără succes.
A fost reluată și în mandatul 2008-2012, dar cu ceva mai puțină vlagă, iar între 2012-2016 încă și mai puțină.
Acum, ea este repusă pe tapet în forță de către președintele Klaus Iohannis; există voință la nivelul cel mai înalt, dar nu prea există putință. Nici nu e de mirare că președintele a dispărut brusc din peisajul politic de zile bune, nu s-a mai dus nici la Conferința pentru securitate de la Munchen, ca anul trecut, preferînd să-l trimită pe Orban, iar de pe piață lipsesc în mod curios și în premieră sondajele care să releve măsura în care românii vor anticipate.
Demiterea guvernului Orban e doar o piesă din multele care trebuie aranjate, iar impresia generală e că nimeni nu stăpînește situația, și se improvizează din mers.
Există deja o hotărîre a CCR care stipulează, cum spuneam, că președintele nu e decident în procesul formării guvernului, ci doar cel care identifică un candidat de premier cu șanse de a alcătui o majoritate parlamentară.
În 2009, eșecul în acest sens al candidatului de premier Liviu Negoiță l-a făcut să își depună mandatul.
Acum, însă, avem o situație halucinantă și fără precedent: Klaus Iohannis desemnează un premier, pe baza propunerii făcute de un partid, care candidat se cheamă că prezintă garanții de alcătuire a unei majorități.
Numai că respectivul partid și premier anunță public că nu votează propriul guvern, iar azi decid chiar prin vot la nivel de conducere trîntirea propriului guvern.
Din acest punct se intră pe domeniul absurdului.
Ludovic Orban nu că eșuează în tentativa formării unui guvern: el provoacă în mod conștient acest eșec.
Cu sprijinul partidului său, același care l-a propus premier.
Candidatul de premier desemnat de Klaus Iohannis refuză, deci, să fie premier.
Dar nici nu își depune mandatul, ci merge mai departe cu procedurile.
Cum se va derula audierea miniștrilor în comisii? Parlamentarii liberali le vor da aviz negativ, ca să se încadreze în parametrii lui ”Nu” absolut și îi trîntesc apoi și în plen, în mod logic? Ori le dau aviz pozitiv în comisii și votează contra lor în plen?
În primul caz, am avea cel dintîi guvern care merge în plen cu toți miniștrii respinși de comisii, dar cu refuzul premierului de a-i înlocui.
În al doilea caz, ar fi imposibil de explicat voturile diferite.
Ce s-ar înțelege, că miniștrii lui Orban sunt buni individual și proști la grămadă?
După ședință, Ludovic Orban a făcut o declarație interesantă și ridicolă în același timp:
„Singura posibilitate în care poate fi învestit Guvernul pentru a nu se face anticipate este dacă PSD va vota guvernul. Este ridicol așa ceva. Nu poți să dai jos un guvern și mai apoi să îl votezi. S-ar face PSD de rîs în toată Europa. Eu sunt optimist”.
Ludovic Orban devine, astfel, primul politician din istorie care e optimist că va fi trîntit la vot.
Dincolo de asta, însă, el pare că transmite indirect PSD soluția anihilării anticipatelor, printr-un vot în favoarea lui, care să îl reinstaleze cu puteri depline la Palatul Victoria. În același timp, el transmite public că soarta anticipatelor este strict la mîna PDS, ceea ce aduce a pasare de responsabilitate pentru efectele ulterioare.
Că Ludovic Orban e disperat să nu fie trîntit și a doua oară în parlament nu mai e un secret.
La fel cum nu mai e un secret că, de azi, România intră oficial în era haosului politic, pe mîna lui Klaus Iohannis și a PNL.
