de Sorina Matei (preluare blog)
Atunci când Sistemul geme, caracterele vorbesc. Atunci când “instituţiile” sunt surde şi oarbe şi mute, conştiinţele strigă. Atunci când laşitatea întoarce capetele şi privirile, curajul unor oameni este aproape strălucitor.
S
Cazul Augustin Lazăr – Aiud a devenit hârtia de turnesol a sistemului judiciar. Filtrul care cerne. Grâul de neghină. Bunul de rău. Albul de negru. Omul de…masca de om.
Mărturiile celor care ştiu cu adevărat „lucruri”, în această situaţie, sunt greu de obţinut. Din mai multe cauze. Mulţi sunt morţi. Multora le este frică, unii sunt tributari acelor vremuri, alţii au lucruri de ascuns sau pur şi simplu sunt scârbiţi de ce se întâmplă, nu le mai pasă, nu mai vor să-şi aducă aminte şi nici să spună. În definitiv, pentru ce? “Pentru adevăr”, le răspund. “În acest putregai desâvârşit, în aceste complicităţi infernale, cine vrea cu adevărat să facă lumină, doamnă?”
În acest caz, trebuie.
Trebuie să ştim adevărul, chiar trebuie. Trebuiedupă 30 de ani, trebuie pentru Aiud, trebuie să rămână scris undeva că-n această ţară, după 3 decenii de aşa zisă libertate, în vârful sistemului judiciar, în fruntea Justiţiei penale, România a cocoţat un personaj din inima Infernului, din epicentrul celui mai crâncen sistem de represiune comunist şi al Securităţii. Trebuie pentru noi, trebuie pentru bunicii noştri, trebuie pentru urmaşii noştri. Trebuie pentru ca să nu se mai întâmple niciodată.
Niciodată.
Altfel, trecutul, cum vedem, îl vom repeta.
De-acolo de unde suflarea şi vibraţia neamului românesc a fost umilită, torturată, băgată-n lanţuri, schingiuită, înfometată, omorâtă, executată, lichidată, ştearsă, rasă de pe faţa pământului, aruncată în gropi comune. De-acolo vine “Gusti”, autointitulat după ani “Generalul”. Vine de la Aiud. Şi de lângă Aiud.
„La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs”
„A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea? Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!”
“13 ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Când m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.
M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? — N-am vorbit, dom’le. — Cum n-ai vorbit? — Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Şi mi-au dat 20 de ani muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?! (…)
La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.”
„Eu am fost Petre Ţuţea…”
„Neputând fi sfinţi, am fost cu toţii, până la capăt, oameni”
Şi ca Petre Ţuţea în Calvarul Aiudului au fost Aurel Aldea, Ioan Arbore, Dumitru Dobre, Arsenie Papacioc, Valeriu Gafencu, Nicolae Steinhardt, Ilarion Felea, Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Ion Petrovici, Alexandru Constant, Istrate Micescu, Mircea Vulcănescu, Dumitru Stăniloae, Paul Zarifopol, Constantin Noica, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Constantin Eftimiu, Constantin Pantazi, Gheron Netta, Nicolae Macici, Nicolae Şova, Socrate Mardare, Ion Sichitiu, Gheorghe Stavrescu, Ioan Topor, Constantin Petrovicescu, Iosif Iacobici, Nicolae Stoenescu, Gheorghe Jienescu, Gheorghe Koslinski, Pantelimon Halippa, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Vasile Luca, Iulius Filip. Şi…mult prea mulţi.
”Aiud! Monstrul care a strivit cu lăcomie sălbatică tot ce neamul românesc a avut mai curat, mai sfânt!”
Unii au făcut doar un popas. Alţii în Aiud şi-au găsit capătul drumului.
Au fost plugari, arhitecţi, turnători, elevi, cismari, croitori, pădurari, negustori, ziarişti, funcţionari, studenţi, preoţi, medici, profesori, contabili, militari, muncitori, scriitori, filosofi, avocaţi, bancheri, gardieni publici, zidari, oameni liberi, dulgheri, căruţaşi, bucătari, zarzavagii, economişti, impiegaţi, măcelari, şoferi, sondori, pantofari, căldărari, fochişti, fierari, tinichigii, comercianţi, grădinari, profesori, electricieni, învăţători, brutari, sticlari, conductori, pensionari, farmacişti, prefecţi, mecanici, lăcătuşi, amirali, revizori, piloţi, pădurari, sculptori, frizeri, chimişti, ciobani, agonomi, tâmplari, horticultori, dentişti, cojocari, pictori, călugări, şoferi…
Au fost şi la Sighet, şi la Gherla, şi la Piteşti, şi la Canal, şi la Jilava, şi la Târgu Ocna, şi la Periprava, şi la Mislea, şi-n prea multe locuri. Penitenciare, centre de anchetă, lagăre de colonii şi muncă forţată, centre de deportare şi domiciliu obligatoriu, azile psihiatrice, gropi comune şi execuţii. Din 1945 pânâ în 1989, prin închisorile României, lagărele şi alte locuri de detenţie şi deportare ultimele cifre arată că au trecut 3.500.000 de suflete. Pentru înaltă trădare, crimă de dezastrul ţării, complot cu răzvrătire, propagandă, crime şi delicte contra siguranţei statului, crima de surpare a ordinii constituţionale, uneltire contra orânduirii sociale, crimă împotriva securităţii interne şi alte asemenea monstruozităţi juridice, cu simulacre de procese sau direct prin condamnări administrative, executate direct, fără niciun proces, mecanismul a funcţionat brici. Uns. Regimul de democraţie populară, socialist şi comunist s-a instituit, elitele şi oricine-a crâcnit a fost şters, ras, Gulagurile s-au umplut, duşmanii poporului au fost puşi la zid.
Reeducare, Zarcă, T-eu, tortură, reeducare prin tortură, îndreptare, re-modelare a caracterului, bâte, scânduri, lanţuri, supravieţuire, demascare, vomă, sânge, boală, TBC, MSV-işti, apocalipsa de la Piteşti, experimente pe oameni, bestialitate, tortură în formă pură şi brută, bătăi, supraveghere, distrugere fizică şi psihică a omului şi personalităţii sale, infern, monstruozitate, izolare totală, reeducare prin muncă, univers concentraţionar comunist. Inamici ai orânduirii. Reţele informative. Deţinuţii politici. Dovezi temeinice de îndreptare. Numitor comun: moartea.
Nu, n-avem dreptul să uităm nimic.
„Oare nu ne va pedepsi Dumnezeu pentru indiferenţa aceasta în care trăim noi pe jertfele lor?”
„Faptul că în reeducarea de la Aiud, ca şi în cea de la Piteşti, oameni aduşi în situaţia limită s-au comportat omeneşte, adică s-au îndoit, s-au lepădat, au renegat şi s-au renegat, acest lucru nu-i dezonorează pe ei, ci pe cei ce i-au adus, prin torturi fizice şi sufleteşti, în această situaţie.”
“Neputând fi sfinţi, am fost cu toţii, până la capăt, oameni. Fiecare cu neputinţele şi cu limitele lui, fiecare cu tragedia, cu îndoielile şi înfrângerile lui”, povestea Demostene Andronescu, poet al temniţelor comuniste.
În fapt, toţi au fost victime ale unui sistem politic totalitar care urmărea cu înverşunare să scoată din oameni ceea ce voia, pentru a-i putea controla, şantaja şi dezumaniza. Reeducarea s-a încheiat o dată cu marele val de eliberări din anul 1964. Totuşi detenţia politică a continuat la Aiud, ca şi la Poarta Albă, până în 1989. Un singur registru de ieşiri la Aiud din anii ’80 avea 331 de deţinuţi politici. În total, deţinuţi politici la Aiud au fost minimum 800. Cu adevărat, nu se ştie câţi au fost exact.
Aiudul a fost de-a lungul timpului băgat în renovare ca toate urmele trecutului să fie şterse, ca tragedia şi ticăloşia să fie uitate. Tencuiala a fost dată jos, camerele, celulele, uşile din lemn de stejar cu fier şi vizete– rase. Dacă te prindeau că nu stai 17 ore în picioare şi te vedeau prin vizeta mică- Ochiul Dracului-te băgau la izolare. Pe pereţi erau scrise formule matematice, chimice, cuvinte străine. Închisoarea Aiud era o adevărată universitate. Oamenii gândeau cu încăpăţânare. Credeau cu înverşunare. Ideile, gândurile şi minţile sunt considerate periculoase de orice dement. Şi de orice sistem dement.
“Aiudul, Piteşti, Gherla au ucis elita României, a poporului şi neamului nostru. E inadmisibil să stăm cu atâta indiferenţă, să călcăm pe jertfa lor cu nepăsare. Oare nu ne va bate Dumnezeu şi pentru aceste lucruri? Oare nu ne va pedepsi Dumnezeu pentru indiferenţa aceasta în care trăim noi pe jertfele lor?”, se întreba acum câţiva ani Iustin Pârvu. Victimă a Aiudului.
Ne va bate. Nu numai pe ei, gardieni, ofiţeri politici, directori de închisori, procurori, securişti, comunişti. Ne va bate pe toţi dacă nu vorbim, dacă nu aflăm, dacă nu spunem şi nu relatăm.
„Frate române, de unde să mă liberez dacă am fost şi sunt un om liber? Te-ai întrebat vreodată câți frați români au trecut pe aici?”
“Frate române:
Am citit caracterizarea pe care mi-aţi făcut-o şi cunosc cine v-a pus la dispoziţie materialul informativ. Reţinerea cererii ptr. liberare condiţionată mă obligă să întreb – de unde să mă liberez dacă am fost şi sunt un om liber?
Cînd o să citeșți aceste rînduri, o să ți se pară deplasată această poziție, dar am să adaug: aici este închisoarea cea mică dincolo de zidurile ei, închisoarea cea mare și atunci din nou fireasca întrebare – de unde să mă liberez? Oriunde pe teritoriul României sînt acasă și liber, mai ales pe aceste meleaguri ale Albei, centrul de Istorie bogat al Țării inima care pulsează în fiecare român cînd îi pronunță numele, leagăn veșnic pentru eroii neamului românesc, iar eu să fac cerere către aceștia să ne mai acorde o dată – Libertatea – (…)
După părerea mea cele două închisori Aiud și Gherla sînt rușinea Ardealului, României, Europei că să nu spun lumii? Te-ai întrebat vreodată cîți frați români au trecut pe aici? (…)
„Da frate române ai fost numit să ai mare răspundere, care apasă din ce în ce mai greu pe umeri tăi, să nu uiți că cei pe care-i serveșți iau mulți bani pe funcțiile lor, dar fi sigur că nu o să aibă parte de ei. Niciodată banii câştigati pe oasele și cadavrele fraților tăi nu pot avea decît mirosul durerii și nenorocirilor. Bunul Dumnezeu va face mare dreptate. De ce sînt în închisoare știi dar te-ai ostenit prea puțin ca oameni să nu fie torturați și schingiuiți deși era o atribuțiune care îți revenea”, scria pe 14 iulie 1986, Iulius Filip, potrivit Centrului de Consultanţă Istorică, preşedintelui comisiei de propuneri, după ce acesta refuzase să-l elibereze deşi ispăşise fracţia de pedeapsă în Aiud.
„Înainte de a muri tata a venit la poarta închisorii vrînd să mă vadă dar administrația nu i-a dat voie deoarece eram pe restrictivă. Ce părere ai frate române de acest “umanism”? ” (…)
Dar tânărul procuror criminalist dornic de afirmare,”Gusti” Lazăr, ajuns la doar 29 de ani preşedinte al comisiei de propuneri de liberare condiţionată în Penitenciarul Aiud, penitenciar Categoria I, nu-l elibera pe Iulius Filip deşi ispăşise fracţia din pedeapsă. Nu-l elibera pe Iulius Filip pentru că era deţinut politic. Nu-l elibera pentru că nu era voie de la Securitate şi de la partid. Nu-l elibera pentru că procurorul servea nu legea, nu societatea, ci numai Sistemul de represiune. „Criminaliştii erau spuma spumelor, anchetatorii de elită ai procuraturii”.
2019. MĂRTURIILE
“Aiud, da…”
“Aiud”, îi spun direct. Înţelege din prima.
Era seară, omul venea de la un spectacol. Este un greu. Din motive lesne de înţeles, în acest material nimănui nu-i va fi menţionat numele. Pentru că important este ce spun, ce ştiu ei, ce gândesc ei cu adevărat, nu ce nume şi prenume au.
Câteva secunde grele cât el simt că ne despart şi parcă-l aud cum oftează-n suflet. “Aiud, da…”. Şi-ncepe să-mi zică. Ca să poţi să vorbeşti de Aiud, trebuie să fii cinstit cu tine, cu constiinţa ta de om al legii, trebuie să fii nepărtinitor şi dispus să-ţi deschizi un sertar al vieţii. Pentru ce, pentru cine? Pentru Aiud. Pentru adevăr.
A fost printre primii oameni care au ajuns la Aiud în acele vremuri. A făcut tot ce a putut. Îmi explică cum erau timpurile şi oamenii şi procurorii la faţa locului. Ce făceau procurorii criminalişti? “Furturi, crime, violuri, tâlhării”. “Făceau parte şi din comisii. Comisia de liberări, comisia de avorturi. Erau desemnaţi, delegaţi…Cred că Lazăr nici n-a dat importanţă”.
Vorbim de nume, locuri, persoane. Unii-s morţi, mulţi sunt morţi, Petru Silaghi, locţiitor pentru pază şi regim pe atunci la Aiud, director în anii ’90 al închisorii, tocmai a spus că “Gusti” Lazăr e “dus cu sorcova” pentru că Securitatea în fapt decidea. Asta spune şi omul cu care vorbesc. “Ofiţerul de securitate” era important, îmi spune, lâsând de înţeles că totul era în rest o formalitate, un simulacru, la fel cum erau şi procesele, iar comisia doar executa, făcea doar ce ştiau toţi că trebuie de la bun început să facă. Să-i ţină pe deţinuţii politici în Aiud până la capăt, orice ar fi. Ştiau că trebuie să se ducă acolo de câteva ori pe lună şi să facă ce trebuie, că d’aia erau în comisii. Altfel îşi riscau ei pielea. Şi ce procuror, cine-şi risca pielea pentru nişte puşcăriaşi, pentru nişte deţinuţi?
„Câţi deţinuţi politici mai erau când aţi ajuns dvs? “Mmmm….nu ştiu”. De ce? “Pentru că, oficial, statul nu recunoştea în anii ’80 până la Revoluţie că mai are deţinuţi politici. Erau, dar nu ştiu câţi erau”
“Procurorii erau verificaţi când intrau în Procuratura Alba. Ca-n orice altă procuratură. Să n-aibă probleme, să n-aibă rude legionari. Verificările se făceau până la gradul 6 de către Serviciul Cadre din Procuratura Generală”. Securitatea ştia. Mintea mea fuge instant şi aiurea la Ilie Picioruş, până-n 2018 procuror şef adjunct delegat al Secţiei de resurse umane şi documentare din Parchetul General. 16 ani după ce Cristian Panait s-a aruncat, el a rămas tot în Sistem. La “Cadre”. În libertate, după ’89, numite Resurse Umane. După “de ce eu?”, acelaşi “el”. Şeful cadrelor. Nădejdea sistemului încă 16 ani.
Credeţi că a fost la Bran?, întreb eu, înţelegând prin asta Şcoala de la Bran pentru vârfurile magistraturii a Securităţii. “No”, răspunde omul. La Lazăr nici nu era nevoie, îmi lasă senzaţia.
În Alba, imediat după Revoluţie, a fost investigată reţeaua de informatori din “aşa numitele fonduri C.I.S.”. Fondurile CIS – adică Cheltuieli Informative Speciale – erau fondurile gestionate de Securitate din care se decontau sume de bani ca recompensă pentru sursele din reţeaua informativă sau plata altor servicii- ca transport, protocol– sau alte cheltuieli ocazionate.
“Pot să vă spun că au fost găsiţi în Alba ca informatori plătiţi din CIS niciun judecător, un avocat şi doi procurori. Iar niciunul din cei doi procurori nu era Lazăr”. Cei doi procurori erau tot din procuratura Alba, aşa cum se numea pe vremea aceea, colegi ai lui “Gusti”, fuseseră strâşi cu uşa de Securitate pentru că aveau situaţii cu rude în străinătate. Atât pot să vă spun”
„Dar când după ’90 s-au făcut anchete în Alba pentru a se vedea colaborările, care cu partidul, care cu Securitatea, au fugit toţi procurorii sau au stat ascunşi”
“Urmele”, documentele, au ajuns după ’90 de la Securitate, trecând prin tribunalele Militare, MJ şi sunt în arhivele din Popeşti Leordeni.
“Domnul Lazăr ar fi trebuit să facă un pas înapoi. E momentul când societatea nu mai acceptă. Nici n-ar fi trebuit pus acolo. A fost o greşeală”, spune omul, calm, detaşat dar dezamăgit de tot ce se întâmplă în sistemul judiciar.
“Ca toţi oamenii care au făcut ceva în ţara asta şi pentru ţara asta, pentru Justiţia asta, care au încercat să clădească ceva, e un frumos anonim, un om de mare caracter şi ţinută”, îl creioneză un fost camarad.
„Acum, la numărul mare de deţinuţi de acolo, de la Aiud, Dumnezeu ştie. Erau mulţi, doamnă!”
“O, Doamne, procedura de desemnare în comisii era o treabă comună, de rutină. Adică noi eram o unitate de 9-12 oameni pe acolo şi, în funcţie de nevoi, era o treabă subsecventă asta. Da, era şi o problemă cu avorturile. De obicei la avorturi mergeau şefii, da. La avorturi, fiind o treabă eminamente medicală chiar că era o formalitate. Aşa era regula atunci. Sistemul era diferit. Numai în China mai e acum. Era acel model în care se verifica respectarea legii în administraţie. Formula de supraveghere generală a respectării legii presupunea activităţi concrete, ca avoturile sau făceam verificări şi pe economic. La penitenciar era în funcţie de nevoi. Nu era o regulă, numai Ionescu merge. Se mergea oarecum prin rotaţie. În anumite momente unul, în anumite momente altul. Se schimbau sectoarele, după nevoi. Domnul Lazăr a lucrat de principiu pe criminalistică. La vremea respectivă, şeful de unitate, ca şi acum de altfel, stabilea fiecare cu ce se ocupă”, mărturiseşte un alt greu al vremii.
Vorbeşte rar şi cu oarecare mustrare de conştiinţă. Nu totală. Pare totuşi un om cumsecade. Şi el a fost la Aiud. Tot atunci. Fix ca “Gusti”.
“Doamnă, v-aş contrazice. Conceptul de deţinut politic nu exista oficial! Acum la numărul mare de deţinuţi de acolo, de la Aiud, Dumnezeu ştie. Erau mulţi, doamnă! Cererile subsecvente în privinţa liberărilor condiţionate erau de drept comun. Crimele împotriva siguranţei statului nu erau în competenţa noastră, la vremea respectivă, eram mititei la unitatea locală. Doar aveam în jurisdicţie penitenciarul”.
„La vremea respectivă, noi nu aveam preocuparea asta cu deţinuţii politici”
“Am fost şi eu la Aiud. În mai multe comisii. Se dădeau atunci şi acte de clemenţă. Eu am făcut chiar foarte mult parte din comisiile de aplicare a actelor de clemenţă. Selecţia o făcea o comisie, cu judecător şi procuror, treabă tehnică. Nu, nu audiam oamenii. Se lucra pe dosare. Mai era şi un model la raport….Dosarele, depinde….Nu era o regulă generală. Se lucra pe problema care apărea. E o zonă destul de dificilă acolo cu deţinuţii. În sensul că aveau o problematică diversă. Vă spun ce mi-a trecut prin mână, ce am lucrat eu. Îţi spuneau de greşeli în situaţia lor juridică. Verificam şi eu personal, le făceam contestaţie la executare şi îmi amintesc că am scutit un deţinut de 3 ani şi jumătate de detenţie, era o realizare specială.
Aproape toţi eram acolo. Desemnarea o făcea procurorul şef. Nu-i mai căutaţi că toţi sunt morţi. E o istorie de 40 de ani. E o istorie a instituţiei şi a vieţii mele”
„La comisia de liberări condiţionate era un aparat tehnic al penitenciarului care avea o evidenţă în legătură cu comportamentul omului. Şi acolo se făcea referat, tot de echipa tehnică. Se consemna ce a făcut, cât a făcut, bune, rele. Şi după care se decidea. Depinde de cum voiai să te implici, ce realitate îţi trecea prin mână”
„Doamnă, v-am spus. Conceptul de deţinut politic nu era agreat. Probabil erau deţinuţi politici, dar tehnic, ce aveam noi în faţă era o problemă de drept comun. Indiferent ce gândea şi dacă în spatele condamnării de drept comun era o chestiune politică adevărată”.
“Puteam să semnez eu procesul ăla verbal. Aşa-i viaţa! Vedeţi, trecutul ăsta de 40 de ani, ştim noi la momentul când ni se întâmplă, că am greşit sau am făcut fapte bune? Mai ales că am trecut şi parcurs regimuri diferite, cu valori diferite? Lucrurile sunt relative. Pe domnul Lazăr, l-a ajuns din urmă nu trecutul, ci implicarea”
“Aveţi dreptate, Aiudul a fost teribil. Nu-mi aduc aminte de oameni puşi în libertate atunci. De unde să ştim noi care-s politici şi care nu?
De unde să avem noi străfulgerări? De unde, doamnă? Eu mă judec eu pe mine acum, doamnă”
„Exceptând dacă mi-au trecut prin mână vreodată oameni de la siguranţa naţională. În rest, erau infracţiuni de drept comun. E posibil să-mi fi trecut prin mână, nu ştiu. Aveam alte griji atunci. Aiudul a fost şi este un penitenciar mare şi dificil.
V-aţi imaginat dvs în postura unui procuror al vremii? Problema e ce instrumentar judiciar aveai să reglezi anumite tipuri de probleme. Şi acum am treabă cu Aiudul.
Eu cunosc ce mi-a trecut prin mână şi am văzut. E posibil să fi greşit, e posibil să nu fi greşit. Sigur, că acum când te judeci, vezi doar faptele bune şi ai tentaţia să le uiţi pe cele rele, unde ai greşit. Eu admit că am greşit însă n-am fost niciodată de rea credinţă. Sigur că mâine mi se pot face procese de conştiinţă, dar nu le pot înlătura. Sunt mecanismele vieţii. La vremea respectivă nu eram matur şi nu eram aşa preocupat. Când societatea vine şi te critică şi vezi- of, Doamne, aici aş fi putut să greşesc, deja eşti atent. Şi acolo unde e posibilă eroarea, o reţii şi o stopezi. Atunci eram copii, doamnă!„
„E opţiunea lui ce face dar vine o vreme….”
„Domnul Lazăr era membru de partid, ca şi eu de altfel”
“Pe Gusti îl ştiu de zeci de ani. Acum înţeleg mai multe, de ce mulţi, mulţi din crema magistraturii la vremea aceea au trecut prin Alba”. De ce?, întreb. “Aiud”, mi se răspunde.
Oamenii care ştiu cu adevărat- pricep, continuă să-şi deschidă sertare din viaţă, “da, după 30 de ani trebuie să se ştie adevărul”. De Aiudul lui Gusti Lazăr, câţiva informal ştiau, mulţi nu.
“Am înţeles din 2016, de când l-au pus că e ceva”, în sensul că e omul Sistemului, îmi mărturiseşte altcineva. Se cunoştea bine cu răposatul Lascu, aveau o cunoştinţă comună în Parchetul General, L.C.Koveşi era încă în putere, nu trebuia să-i sufle nimeni în ciorbă, ca-n 2013, şi l-au ales, venind din pământ din iarbă verde, de la Alba. Şi de la Aiud. Pe care nu l-a menţionat niciodată public.
Dar oare e mai mult sau e doar un parcurs? Sau ce e de fapt?
„Gusti” Lazăr s-a născut în ‘56 în Rădeşti, la 8 kilometri de Aiud şi la 36 de Alba Iulia, pe malul stâng al Mureşului, acolo unde principala ocupaţie era agricultura şi legumicultura. În Rădeşti, sat mic şi sărac, în inima Transilvaniei, totuşi se întâmplase demult ceva.
Din Rădeşti se trăgea şi episcopul greco catolic, Demetriu Radu, răpus cu 30 de ani înainte să se nască „Gusti” în atentatul cu bombă artizanală din Senatul României în care a murit şi ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu şi Spirea Gheorghiu, atentat pus la cale de un grup de extremă stângă, prin care Kominternul încerca să fabrice un puci în România şi să răstoarne monarhia. Atentatul a dus la procesul din Dealul Spirii dar a făcut ca micul sat numit Tâmpăhaza de atunci să se numească Rădeşti. În Sâncraiul de Aiud a făcut şcoala, în Aiud a făcut Liceul Avram Iancu şi din ’77 a descoperit Clujul. Babeş- Bolyai. La 21 de ani.
„Gusti” Lazăr venea dintr-o familie obişnuită a vremii, din zona Aiudului, însă când a intrat la Facultate era deja membru de partid. A făcut “Armată lungă” cum se spune. Spre deosebire de cei care au acceptat abia în Babeş Bolyai să fie membri ai Partidului Comunist, să aibă carnetul roşu, el ajunsese în facultate chiar în baza acestui carnet. Aşa a ajuns „Gusti” la Drept.
“Mie mi s-a propus când eram student. Organizaţia de partid era în şcoală, în facultate, la Drept, la Babeş Bolyai. Şi profesoara, secretară de partid: dragule, nu vrei să…? Te văd aşa mai preocupat, mai stăruitor, mai muncitor, mai…Şi am zis da, era simplu. Am urmat o procedură dar eu nu ştiu ca unuia care i s-a propus să fi refuzat. Ulterior, în anii următori, poate”
„În vremea aceea, nu ştiu. Dar când se termina şcoala şi se punea problema că se face pe bază de repartiţie, şi repartiţia se făcea pe bază de note, era aşa, un fel de meritocraţie cu ţidulă specială, nu se ţinea că eşti sau nu eşti membru de partid dacă te făceai procuror”
„Pentru că eram membri de partid, mergeam la şedinţe. În esenţă, nu se dădea prea mare importanţă. Sigur, erau şi excepţii de oameni mai implicaţi, dar în general ne vedeam de ale noastre. La şedinţe, evident că ne duceam că altfel ieşeau „poveşti”. Şi cui îi trebuiau „poveşti”? În mediile noastre, lumea nu se prea preocupa cu problemele ideologice. Nu aveam tresăriri ideologice, citeam destul de mult, erau oameni instruiţi şi citiţi, şi ne-a prins bine…„
„Unii eram membri de partid, unii nu. Era după voinţa omului şi conjuncturi. Adică la vremea respectivă, responsabilii de partid pe instituţii sau la universitate, pe care-i vedeau mai răsăriţi, mai preocupaţi, mai merituoşi, le propuneau: vrei să intri în…? Şi puteai spune da sau ba”
„Dacă spuneai ba, nu era nicio problemă deosebită, dar na, fiecare se gândea la viitorul lui… Colaborarea cu Securitatea e un lucru diferit, sunt lucruri esenţialmente diferite. Din procuratura locală Alba erau mai mulţi membri de partid decât nemembri. Şefii noştri erau. Domnul Lazăr era membru de partid, ca şi eu de altfel „
„Dumnezeu când îţi vrea răul, când vrea să te piardă, primul lucru pe care-l face, îţi ia minţile”
Tot din Babeş Bolyai racola şi Securitatea. Din cei mai buni, din crème de la crème. Puteai refuza? În anii ’80, categoric, DA! Unui student care era foarte bun i se putea propune chiar şi de 3 ori colaborarea cu Securitatea şi tot de 3 ori a refuzat. Nu era uşor, dar dacă erai tare şi făceai de atunci diferenţele între bine şi rău, că doar nu ştiai că o să vină Revoluţia peste tine, puteai spune NU. Şi au fost oameni tari, bine aşezaţi în gândurile şi crezurile lor, care continuu au spus “NU”.
Pe „Gusti”, cel cu carnet roşu, dedicat demult partidului şi cauzei, Revoluţia nu l-a dat la o parte, ci chiar l-a ridicat, l-a săltat, l-a propulsat. Ca pe mulţi. Din martie ’90 până în mai ’90, a devenit chiar şef peste “Locală”. A ajuns delegat în funcţia procuror şef adjunct la Procuratura Alba Iulia, ca apoi, până în Iulie ’90 să se întoarcă ca procuror de execuţie tot în Locala Alba.
“Atunci, imediat după ’90, garniturile de şefi ai momentului, parte au promovat, parte şi-au dat demisiile. Din mai multe motive… Şi în contextul ăsta, domnul Lazăr a ajuns şef la Locală”
Din iulie ’90 până în ianuarie 1997, Gusti a ajuns la Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba pentru ca ulterior- din 20 ianuarie 1997 până în 1 ianuarie 1998- să fie delegat în funcţia de procuror de execuţie la Secţia de urmărire şi criminalistică din cadrul Parchetului General şi să vină pentru prima oară la Bucureşti.
După ce a câştigat alegerile CDR, în România, s-a dorit dinamizarea procuraturii. Gheorghe Mocuţa şi mai mulţi grei ai vremii au gândit o structură de tip Guardia di Finanza care să aibă la nivelul Ministerului Public o structură de cercetări penale, secţia 1 de urmărire penală, care să ancheteze marile fraude din România acelor vremuri.
Secţia avea să se numească ulterior Secţia anticorupţie, urma să fie fermentul cu adevărat al luptei anticorupţiei în România şi să aducă în scenă nume mari şi grele ale procuraturii: Ovidiu Buduşan, Daniel Morar, Doru Dobocan, Doru Ţuluş şi alţi câţiva. „Gusti” stă la Bucureşti pe secţia 1 de urmăriri penale, ca procuror de execuţie, timp de 1 an. Din ianuarie 1997 până în ianuarie 1998. Apoi, nu-i mai place la Bucureşti şi se întoarce la Alba pentru următoarele 9 luni. Ca procuror simplu şi apoi ca procuror şef al Secţiei de urmărire penală al PCA Alba Iulia. Până în septembrie 1998.
Însă după plecarea lui Nicolae Cochinescu din fruntea Parchetului General, după plecarea lui Sorin Moisescu din fruntea Pachetului în iunie 1998 ca preşedinte la Înalta Curte, în iulie 1998 procuror general al României este numit Mircea Criste. Care Mircea Criste îl aduce în “echipa de navetişti” iar pe „Gusti” Lazăr. Îi fusese coleg de facultate. Dar de data asta, Lazăr vine ca şef al Secţiei Anticorupţie la Bucureşti.
Gusti stă şef din 9 septembrie 1998 până în 1 noiembrie 2000. În timpul acesta, “navetiştii” tot acolo rămăseseră şi zguduiau România şi pe cel mai puternic om al vremii, Adrian Năstase. Investigarea uriaşei fraude BRD şi a lui Gabriel Bivolaru de către Morar şi încă un procuror îl adusese pe Adrian Năstase cu tot PSD la protest în faţa ministerului Public iar Buduşan cu Eterna şi fascinanta Românie îi scosese şi el din minţi. După ce echipa se destramă, „Gusti” Lazăr iar pleacă la Alba, ca procuror general adjunct la PCA Alba, ca o formalitate pentru doar 2 zile, ca apoi să fie numit procuror şef delegat tot la Secţia de urmărire penală şi criminalistică, secţia 1 din Parchetul general. Şi stă ca şef până pe 28 februarie 2001, până când este numit ca procuror general Joiţa Tănase. După o lună, pleacă.
Şi se întoarce tot la Alba: ca procuror general adjunct al PCA şi procuror general al PCA. 15 ani a stat în fruntea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. După aceea, din aprilie 2016, a fost adus din nou, la Bucureşti, ca Procuror General al României.
“Nu, n-a fost la Şcoala de la Bran”, îmi repetă alt greu.
Însă e binecunoscut în râdul tuturor că „Gusti” Lazăr niciodată „nu a fost un personaj care să se bazeze pe forţa sa proprie”, să aibă idei inovatoare, să finalizeze sau să realizeze ceva. N-a fost niciodată un om cu un drive. A fost adus mereu de cineva, de undeva. Venind din zona pauperului, proletariatului, toată viaţa a fost obişnuit să lucreze “la stăpân”. Niciodată n-a fost pe picioarele lui, tot timpul a avut nevoie de ancore, de puncte de sprijin. Fie că a fost partidul, fie că a fost sistemul vechi, fie că au fost sistemele ulterioare. El nu a pus în mişcare nimic, a servit. Şi a slugărnicit credincios. Disciplinat.
„Este o vorbă, doamnă. Când slugă te naşti, slugă mori”
Mulţi oameni grei şi importanţi, profesionişti recunoscuţi în domeniu sunt dezamagiţi de “Gusti”. “Este o dezamăgire profundă, sunt siderat, nu-mi vine să cred că a ajuns să facă astfel de lucruri”
“Faptul că dânsul procedează aşa, la maniera asta, mă dezamăgeşte cumplit. Omul acesta este o dezamăgire, cea mai cumplită dezamăgire”.
“Ştiţi ce se întâmplă, există o vorbă, şi cred că este valabilă şi în cazul domnului Lazăr Augustin. Dumnezeu când îţi vrea răul, când vrea să te piardă, primul lucru pe care-l face îţi ia minţile”.
La nivelul judeţului Alba, împreună cu Sibiul sunt relaţii apropiate între magistraţi, o mână spăla pe altă mână, se susţin reciproc, mai merg la facultate, predau ore, s-a înfiinţat facultatea de stat de drept de la Alba Iulia, unul avut o funcţie, altul altă funcţie, aveau cursuri, îşi completau veniturile. ” Trebuie să înţelegeţi că există zone în ţară unde o mână spală pe alta„.
Pe 8 Aprilie 2019, “Gusti” Lazăr, în plin scandal al Aiudului ascuns din viaţa şi cariera lui, împreună cu generalul de brigadă magistrat, Gheorghe Cosneanu, bunul său colegul de cameră tot de la Babeş Bolyai pe care l-a pus şeful secţiei militare din Pachetul General, aka Gigi, trimite în instanţă dosarul Revoluţiei, rana României. Procurorii spun că nici pe departe ancheta nu era finalizată. Tot după 30 de ani. O mână spală pe alta. O “crimă” este urmată de „alta”. Oamenii, aceiaşi.
“Oare Sistemul este altceva acum, doamnă?! Este tot un mecanism să ştiţi!”
E uns. E perpetuum mobile. E amoral. E Aiud.
