Cum am ieşit din gara din Constanţa împreună cu soţia şi cu fata noastră, am căutat un taxi. Primul taximetrist ne-a cerut 30 de lei până pe faleză. I-am zis că pentru banii ăştia ne-ar putea duce până la Mamaia! Ne-am îndreptat apoi către alt şofer, care ne-a cerut 25 de lei. “Hai 20!”, îi zic uşor exasperat. Omul a acceptat imediat. Bineînţeles că nu a pornit aparatul şi deci nu am primit nici un bon. Şi sincer, nici nu ne aşteptam. De altfel, nici unul dintre cei trei taximetrişti cu care am mers în sâmbăta respectivă nu s-a sinchisit să pornească aparatul de taxat…
Imediat cum am coborât din taxiul care ne-a lăsat aproape de faleză, am zărit clădirea impresionantă a Cazinoului. Operă a arhitectului franco-elveţian Daniel Renard, micul palat avea acum un aer misterios, învăluit în ceaţa groasă ce venea dinspre mare.
Lui Daniel Renard, care avea la vremea respectivă 32 de ani, tocmai îi murise logodnica şi se spune că de aceea Cazinoul din Constanţa are aspectul unui cavou de mari dimensiuni (sursă documentară: “Cea mai frumoasă poveste”, de Adrian Cioroianu).
Pe măsură ce ne-am apropiat de el, Cazinoul a început să-şi dezvăluie defectele. Clădirea veche de peste 100 de ani (terminată în 1910 şi inaugurată un an mai târziu) e plină de igrasie şi rugină, are geamuri sparte, iar stratul de găinaţi de la porumbeii care se odihnesc pe el se îngroaşă pe zi ce trece.
Cazinoul din Constanţa are un aspect dezolant. Tencuiala e căzută în multe locuri, frumoasele coloane de la intrare sunt jumulite sinistru, iar culoarea clădirii cândva gri deschis spre alb s-a transformat pe alocuri într-un negru funebru.
Chiar şi aşa, sutele de turişti care se plimbau sâmbătă în jurul prânzului pe eleganta faleză din Constanţa erau fascinaţi de Cazinou. Oamenii fotografiau clădirea din toate unghiurile posibile, impresionaţi de arhitectura fermecătoare a construcţiei.
Un turist străin le spune în engleză amicilor lui, în timp ce fotografiază Cazinoul: “Mă văd locuind în oraşul ăsta. Chiar mă văd!”.
Cazinoul din Constanţa a fost “pasat” de-a lungul timpului de la o instituţie la alta, aflându-se când în curtea autorităţilor locale, când în cea a Ministerului Dezvoltării. Cert e că nici unii, nici alţii nu au făcut nimic pentru a salva perla arhitectonică a oraşului Constanţa, unul dintre simbolurile acestui oraş, care apare în mai toate cărţile poştale şi pe toţi magneţii care se vând pe faleză.
Ultima renovare a Cazinoului din Constanţa a avut loc în timpul regimului comunist, în vara anului 1986.
În interiorul cel mai probabil ruinat al Cazinoului nu se poate intra, la uşă e o gheretă în care stă un paznic sictirit, iar accesul e restricţionat cu nişte benzi alb-roşii, care-mi amintesc de locul unei crime. O crimă culturală, în orice caz.
