”Astăzi, în viața publică are loc sporirea în volum a propagandei – aceasta pe seama științei, filosofiei și religiei. Din nefericire, inclusiv la ocuparea de funcții de decizie în state actuale, propagandiștii trec acum copios înaintea profesioniștilor. Inși pregătiți sumar și fără scrupule, produși ai favoritismelor, nepotismelor, aranjamentelor secrete și ai altor încălcări de legi și reguli, ajung să decidă soarta comunităților în mai mare măsură decît oamenii valoroși. Fenomenul antrenează confuzii costisitoare și nu este deloc de bun augur” remarcă fostul ministru Andrei Marga, într-o analiză pregătită pentru un viitor volum.
”Propagandă este demult în lume. Numai că, în zilele noastre, s-au schimbat din nou nu numai volumul și ponderea, ci și orientarea ei. Se poate vorbi chiar de un fenomen relativ nou, care constă în axarea propagandei pe diabolizarea rivalului. Focusul propagandei de azi nu mai este atît promovarea alternativei la acțiunea și opinia rivalului, cît această diabolizare.
În urma ei, rivalul este îmbrăcat cu toate adjectivele negative – de la cele privind aspectul fizic, pînă la cele maxime, care țin de falsificări, fraude, omor. Cu rivalul nu se discută. Noul propagandist al zilelor noastre ignoră conștiința libertății de exprimare a oricărui om, cea a egalității în fața vieții și orice simetrie în relațiile dintre oameni. Refrenul său este „arestarea” rivalului. El este „propagandofil” – propaganda o confundă cu întregul vieții(…)
Astăzi s-a ajuns la o situație similară cu cea din anii treizeci și cu cea din anii cincizeci, fie și cu rolurile redistribuite. La apogeul stalinismului, se diabolizau „burghezia” și „imperialismul american”. La un moment dat, se diabolizau „germanii” și „nazismul”. În anii treizeci, nazismul diaboliza „evreii” și „democrații”. Acum, se diabolizează „Rusia” și „ceea ce vine dinspre Asia” de către inși vizibil rudimentari, parveniți și rupți de conștiința valorilor. Ei compun acum curentul unei „propagandofilii” de un rar primitivism.
Curentul ocupă deja spații mari în viața publică – îi cedează chiar oameni ce par cu capul pe umeri. El nu cheamă vreodată la cunoașterea faptelor, ci deduce realitatea din propoziții de propagandă potrivit cărora rivalul doar greșește, ori caută să înșele. Cum se observă și la noi, chiar la unii ajunși în funcții de stat, inșii menționați ciupesc ce apucă, dar nu se ostenesc să dovedească ceva.
Pe cei care cer dovezi îi chiar suspectează că sunt colonizați de vederile rivalului. Precum în anii cincizeci, cînd propozițiile eronate erau ale „burgheziei” sau ale „imperialismului”, realitățile de facto actuale sunt, în „propagandofilia” de azi, în cazul bun, ignorate, dacă nu cumva măsluite pe față.
Propaganda tradițională, inerentă democrațiilor, întreținea sentimentul că optica rivalului nu este de împărtășit căci există o alternativă mai bună. Sentimentul cultivat de „propagandofilii” de azi este ura – o ură din răsputeri, cu orice cost, inclusiv cu costul deprecierii de sine. Cum bine observa un ilustru neurolog din București: „ura /…/ este o emoție destructivă, care prin chimia sa implicită îl rănește, în primul rînd, pe cel care o nutrește și apoi pe cel vizat, fără a se opri însă numai la atît, ci otrăvește întregul univers cu consecințele amintite”. Iar atunci cînd este ură, nu are cum să mai rămînă mare lucru.
„Propagadofilul” de azi nu este interesat de ce a făcut efectiv rivalul, ci de pictarea lui, dacă se poate și în „tribunale”, naționale sau internaționale, în care evident că procurorii nu au învățat nimic din acuratețea juridică și rămîn departe de justiție(…)
Temele „propagandofiliei” sunt oportuniste. Patru asemenea teme majore sunt acum în avanscenă.
Prima este acum aceea că rîndurile cetățenilor unor țări și mințile lor ar fi fost infiltrate din afară. Nu contează aici ceea ce susțin acei cetățeni, ci se toarce firul pretinsei preluări de către ei a „narativului Rusiei” sau „al Chinei”. Cum stau lucrurile în realitate nu contează. Destul să observi „tehnicile” noilor propagandiști (eșuați la examene, profesorași, scribi în căutare de stăpîni, eșuați la alegeri, etc.), aduși la noi la tribuna propagandei, ca să constați că ei nu pun chestiunea adevărului a ceea ce spun. Lipsiți fiind de cunoștințe istorice, sociologice, juridice, ei văd „război hibrid” și „proteste hibride” oriunde cetățenii își spun nemulțumirile față de impostori care le afectează viața.
A doua temă majoră este pretinsa „nostalgie pentru comunism”. Nu este dovedită nicidecum o asemenea nostalgie, dar se fac deja campanii de „reeducare”. Acea „nostalgie” este, de altfel, confundată sofistic cu aspirația naturală la egalitate în viața socială sau, mai nou, cu năzuința ca statul să nu tolereze fraudele și abuzurile antrenate de parvenitismul care a ocupat scena. Iar cei care nutresc această aspirație sunt în majoritate tineri care nu au, biografic vorbind, cum să aibă nostalgie pentru ceva ce n-au trăit.
A treia temă este împroprietărirea a ceea ce a fost și este în fapt contribuție a cetățenilor: „apartenența la Europa”, la o lume liberă, rațional organizată. Nimeni nu a încoronat pe nimeni cu titluri de campioni în materie. „Propagandofilii” și sponsorii lor nu pot prezenta vreun merit în integrarea europeană și în prefacerile favorabile valorilor Europei, dar le revendică cu vehemență socotindu-se „proeuropeni”, împotriva restului cetățenilor și evident desconsiderîndu-i. „Propagandofilii” prezintă critica cetățenească, justificată, a stărilor de lucruri din Europa ca „euroscepticism”, dacă nu cumva ca ceva mai „rău”.
A patra temă majoră este resuscitarea memoriei „extremismului”, a „fascismului”, a „legionarilor”. Se înțelege că viața politică a democrațiilor cunoaște și astăzi diverse curente, inclusiv curente opuse democrațiilor. Numai că „propagandofilii” nu se referă, atunci cînd emit stigmatizări, la extremismul sau fascismul sau legionarismul ce pot fi găsite la grupuri răzlețe din societățile de azi.
Ei plasează sub acești termeni cetățeni nemulțumiți nu de democrație, ci de funcționarea ei sub guvernări existente, care vor o schimbare în cadrul democrației. „Propagandofilii” emit stigmatizări în vederea segregărilor politice în scopul final al interzicerii. Orizontul lor nu are de a face cu democrația!(…)
Nu mai insist asupra trăsăturilor tot mai proeminente ale „propagandofiliei”. Observ doar că cei care sunt campionii diabolizării rivalilor vorbesc la microfoane, dar refuză să dea și în scris, sub semnătură durabilă, ceea ce debitează. Scrisul sub semnătură este mai ușor verificabil, iar cineva poate trage cîndva autorul la răspundere.
Mai observ, ca o altă trăsătură, vulgaritatea. Amintesc doar cîteva ilustrări, din manifestările unor reprezentanți care vizibil nu au pregătire nici culturală nici instituțională, dar debitează enormități și produc daune națiunilor și umanității. De pildă, ei „stabilesc” cît de loviți de maladii sunt rivalii și moartea lor iminentă.
Ei cer sancționarea rudelor rivalilor, aflați în terțe țări, ca măsură a democrației. Ei caută să mobilizeze opinia decidenților din alte țări, invocînd că acei rivali i-ar periclita. Ei îndeamnă la prelungirea ilegală de mandate prin crearea de conflicte. Ei se dau apărători ai „valorilor europene”, deși nici cultura, nici comportamentul lor nu au vreo legătură cu aceste valori” mai scrie cărturarul.
