„Ce avem de făcut ca România să devină o ţară normală?” se întreabă președintele Klaus Iohannisîn introducerea programului său de 83 de pagini. „Normalitate” înseamnă „să trăim decent, firesc și în armonie cu tot și cu toţi cei care ne înconjoară”, potrivit definiției prezidențiale date în spirit bucolic. Și prin tranzitivitate, o țară normală „se așează armonios”, „oferă tuturor sentimentul că viaţa lor poate fi una firească” și totul se face ca la carte fiindcă „toţi pun umărul pentru ca naţiunea respectivă să se dezvolte bine și frumos”.Din cele 83 de pagini nu se înțelege, însă, care ar fi cele trei sau zece priorități ale unui eventual nou mandat la Cotroceni. Trei lucruri clare pe care să le țină minte oricine sau trei chestiuni concrete care să fie transformate în program de țară pe termen lung și care să fie ulterior agreate de toate partidele politice, cum a fost situația Declarației de la Snagov din 1995, se spune într-un comentariu Radio Europa Liberă.
COMENTARIUL RADIO EUROPA LIBERĂ:
Nu există nimic nou sau vizionar în acest document, care dacă ne luăm după domeniile enumerate, seamănă mai curând cu un document guvernamental, pentru care un președinte nu are acoperire constituțională. Peste tot e criticat PSD și sunt enunțate probleme, pentru care Klaus Iohannis nu are soluții, ci doar descrieri formulate în noua limbă de lemn. Spre exemplu, la capitolul „Utilizăm efficient fondurile europene”, președintele explică faptul că „ Noul exerciţiu financiar pentru perioada 2021–2027 va aduce o schimbare de optică, punându-se un accent sporit pe competitivitate, pe combaterea schimbărilor climatice și pe măsuri privind protecţia mediului. De aceea, în ceea ce privește fondurile alocate României în viitoarea perspectivă financiară, voi sprijini adoptarea și implementarea unor strategii sectoriale și a unor proiecte de calitate, care să răspundă obiectivelor naţionale și europene” (p.71).
Folosind același ton, același limbaj și aceeași frazare, Iohannis se ocupă fără pasiune de toate domeniile guvernamentale: fiscalitate, politici energetice,creșterea sectorului IT&C,agricultură,turism, economie, sănătate, educație, energie, transporturi, industrii. Un președinte nu are niciun fel de competențe în aceste sectoare, fiindcă influența lui se reduce la politica externă, securitate, apărare și mai ales mediere între instituții.
Întreg documentul este o doxologie, după cum s-a exprimat profesorul Mircea Miclea, fostul ministru al învățământului despre proiectul lui Iohannis „România educată”, pe care-l reia ca pe un succes în programul său prezidențial: „să vii după patru ani de mandat cu teme de discuţie, nu cu soluţii strategice, e cam puţin”.
Întregul program este de fapt o înșiruire de locuri comune, de tipul „Europa este parte din fibra noastră” (p.68) sau „Agricultura are nevoie de o abordare strategică” (p.53), fără să aflăm, care ar putea fi această abordate sau „România trebuie să facă eforturi susţinute pentru transformarea turismului în vector veritabil de dezvoltare economică și bunăstare social”(p.54)
Această colecție de păreri și critici prezentate în loc de program prezidențial arată cât de sigur e pe el Klaus Iohannis, care conduce în sondajele de opinie cu peste 45%, la peste 25 % față de următorul clasat, actorul Mircea Diaconu. În spatele acestei siguranțe pe care se bazează președintele, există bunul simț al provincialului, care a plăcut atât de mult electoratului său, și alegerea „răului cel mai mic”, descris de filosoful francez Raymond Aron ca o constantă a tuturor alegerilor.
Programul nu vorbește despre cum ar putea să devină Iohannis cu adevărat un președinte care să rezolve prin negocieri situațiile conflictuale, înainte ca ele să explodeze și să pună țara în situații delicate. Cum a fost de pildă, scandalul în care Ministerului Apărării a acționat în instanță Administrația Prezidențială, pe motiv că i-a prelungit generalului Nicolae Ciucă mandatul de șef al Statului Major, împotriva cerințelor ministerului de resort.
Nici în cee ace privește domeniile predilecte ale președintelui, Klaus Iohannis nu are cuvinte sau fraze noi. Copiază și aici aproape identic același fragment, altminteri important, pe care l-a tot repetat în toate discursurile sale importante: „politica externă românească va fi fundamentată pe aceeași triadă esenţială: întărirea și extinderea în continuare a Parteneriatului Strategic cu Statele Unite, precum şi creșterea rolului şi efortului României în Uniunea Europeană, respectiv în NATO” (p.74). Această ordonare a priorităților care sugerează continuarea axei pe care a demarat-o Traian Băsescu în 2005, nu este dezvoltată în acest fel, cu toate că e tot mai clară disocierea care se face în materie geostrategică între atlantiști și europeniști. Iohannis a ales prima variantă, dar nu vrea să bată toba, așa cum fac Polonia și Ungaria.
Klaus Iohannis nu atinge deloc cele două subiecte fierbinți în politica extrenă globală: Rusia și China. Nu are nicio idee, nicio părere, nicio teamă, nicio preocupare, nicio curiozitate despre lume. E un președinte care vrea să fie un om normal, ca și cum pe oamenii „normali” nu i-ar interesa ce-ar putea face România în marile jocuri ale lumii. O țară prea mică, pentru probleme atât de mari, aceasta a fost mai mereu în istorie lozinca de politică externă, de aceea a ajuns să facă mai degrabă ce-au vrut alții, decât ce-ar fi putut face statul român. Iohannis preia o politică tradițională cantonată în periferie, pe ideea că atunci când treci neobservat e mai bine. Președintele în funcție, cu toate că are atribuții mai ales în acest domeniu, nu le spune alegătorilor săi ce va face pentru a opri agresiunea tot mai mare a dezinformărilor care vin prin mass-media și internet, nici ce-ar trebui să facă România pentru a se feri de amenințările lui Vladimir Putin și cum ar fi bine să-și reconstruiască apărarea, mai ales că după anexarea Crimeei, țara are o graniță comună cu Rusia pe Marea Neagră. Se teme să nu-i supere pe ruși sau, poate, doar nu a citit sondajele din care se vede cât de îngrijorați sunt românii de marele său vecin de la răsărit.
În ce privește vecinătatea, Iohannis menționează doar Republica Moldova, încercând să repare declarația lui din 19 martie 2019, care i-a enervat pe unioniștii din ambele țări, când a spus că unirea va avea loc „atunci când ambele popoare vor hotărî acest lucru”. Iritarea a pornit de la faptul că teza celor două popoare ar fi susținută doar de rusofili, în detrimentul unei potențiale unificări. În program său prezidențial, Iohannis insistă asupra „adâncirii Parteneriatului Strategic pentru Integrarea Europeană a Republicii Moldova, pe baza comunităţii unice de limbă, identitate, istorie și cultură” (p.78).
România nu are alți vecini, din perspectiva lui Klaus Iohannis, nici minorități în afara țării și nici probleme de rezolvat cu ei, deși dacă s-ar ocupa cu adevărat de acest subiect, pe care Constituția i-l consacră în mod special, ar găsi multe de spus și de făcut.
