Mai mult, autoritățile par decise să dea noi ordonanțe militare care să amâne ziua de 15 mai. S-o mute în viitorul incert, îndepărtat. Mai urmează un val epidemic, se spune, cândva, în sezonul toamnă-iarnă, așa că recomandarea este nu să fim relaxați, ci inerți următoarea jumătate de an. Toată această indecizie care merge cumva contra curentului general-european de timidă relaxare perturbă parcă intenționat nu doar cursul anului școlar, ci și mersul economiei și al politicii. Cine mai poate fi tras la răspundere acum de neaplicarea programului guvernamental sau de deficitul bugetar dublat, cine mai poate fi învinovățit de incompetență financiar-economică, de lipsă de viziune și strategie administrativă? De malpraxis și orbire instituțională? Cine mai are vreme să explice de ce a ajuns România pe lista „pandemiei de corupție” alături de Columbia și Bangladesh și de ce achizițiile pe vreme de pandemie se fac conform unui algoritm în care esențiale sunt gradele militare sau de rudenie?, se spune într-un comentariu Radio Europa Liberă.
Statul a făcut astfel ce știa mai bine: în loc să dea dovadă de flexibilitate și empatie (boala nu afectează doar palatele puterii – Cotroceni, Victoria, Parlamentul, Justiția – ci pe toată lumea), a transformat amenda pentru nerespectarea carantinei într-o nouă taxă de drum, o rovinietă foarte costisitoare al cărei cuantum este lăsat la bunul (răul) plac al autorităților. Așa am ajuns să plătim pentru o greșeală de topică sau de stil în declarația pe proprie răspundere amenzi cât un salariu mediu pe an. Cine spune că stilul nu este omul însuși? Și că o vorbă te învie iar alta te îngroapă, mai afirmă REL.
Este cert că anul acesta electoral este special și că multă vreme (am vrea noi) nu va mai fi altul care să-i semene: este un an de sihăstrie, de austeritate și de cutremur economic și social. Un an în care totul a fost amânat, suspendat, desființat. Un an dezbrăcat de evenimente, de semnificații, de continuitate. Un an în combinezoane de protecție. Un an cu vizieră și mănuși. Un veac de însingurare în propria ființă, ca pe-o insulă. Un an în care masca tinde să devină, pentru unii, propriul program de viață, propriul chip. Alții și-o pun direct pe suflet. Sau în locul lui, este concluzia comentariului Radio Europa Liberă.