Administrația Prezidențială a președintelui Dan ne-a oferit un rar moment de sinceritate instituțională. Contractul cu o firmă americană de lobby pentru “consultanță strategică” și facilitarea relației cu Washingtonul conține o recunoaștere implicită, dar limpede: pentru un dialog eficient cu administrația și Congresul SUA, conducerea politică actuală a diplomației românești nu mai ajunge, afirmă fostul sef al SIE Silviu Predoiu.
CE MAI SUSȚINE SILVIU PREDOIU:
Problema nu e că România încearcă să-și consolideze influența externă — orice stat serios face asta, și diplomații români sunt cu siguranță capabili să îndeplinească această misiune. Problema e că tocmai cei care ar trebui să le definească obiectivele, să traseze prioritățile și să construiască o strategie coerentă, Președintele, Premierul, Ministrul de Externe și ambasadorii numiți politic, recunosc, prin acest contract, că nu știu să facă nimic din toate acestea.
Un aparat diplomatic funcționează atât cât îi permite coordonarea politică. Când aceasta lipsește — când nu există obiective clare, când nu se face distincția între ce e strategic și ce e tactic, când politica externă se improvizează de la un context la altul — nicio ambasadă din lume nu poate compensa golul din vârf. Iar soluția aleasă, plata unei firme americane, spune mai mult decât orice declarație oficială: cei responsabili s-au lovit de un zid și, în loc să înțeleagă de ce, au scos carnetul de cecuri. Există și un mesaj pe care contractul îl transmite involuntar, dar cu claritate: Washingtonul nu mai găsește la București interlocutori politici cu care să construiască o relație strategică. Firma de lobby nu completează diplomația română. O substituie. Iar factura o plătim noi.
P.S. Mai există o dimensiune pe care puțini o rostesc direct. Lobbyul este legal în Statele Unite — este reglementat și transparent, este parte din cultura politică americană. În România, același tip de activitate — influențarea deciziilor publice prin intermediari plătiți — se numește trafic de influență și se pedepsește penal. Cu alte cuvinte, statul român externalizează și plătește, din bani publici, o practică pe care propriul său cod penal o tratează drept infracțiune atunci când o face un cetățean obișnuit. Cetățeanul de rând ar trebui să înțeleagă un singur lucru din asta: există două seturi de reguli — unul pentru ei, altul pentru stat.
