Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, a afirmat miercuri, la ceremonia în care i-a fost decernat titlul de Doctor Honoris Causa al ASE, că nicio ţară şi niciun popor de pe lumea asta nu merită şi nu trebuie să trezească ură.
„Dacă ajungem să ştim şi să preţuim ceea ce au făcut strămoşii nu devenim, probabil, mai deştepţi şi nici nu putem prevedea viitorul. Dar putem dobândi o altă virtute. Nu doar aceea de a înţelege mai bine prezentul şi de a ne adapta mai bine vieţii acesteia pe care-o trăim. Şi dacă nu reuşim cu toţii să iubim pământul, cum au făcut oamenii Evului Mediu, şi în cazul nostru să iubim pământul acesta şi acest popor şi dacă unii dintre noi îşi iau lumea-n cap după o dreaptă cumpănire, deci dacă nu reuşim cu toţii să iubim pământul, măcar să nu-l urâm. Să nu urâm nici ţara aceasta şi nici oamenii ei. Nicio ţară şi niciun popor de pe lumea asta nu merită şi nu trebuie să trezească ură. Iar înţelepţii noştri ne transmit, dacă ştim să le descifrăm mesajele, un testament minunat: setea de adevăr şi de dreptate, învăluite, amândouă, în iubire şi bunătate”, a spus academicianul.
În cuvântul său, intitulat „Lumea social-economică a Evului Mediu”, Ioan-Aurel Pop a evidenţiat valorile acestei perioade şi a îndemnat să nu o judecăm „în funcţie de ideile considerate progresiste ale secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, adică în funcţie de libertate, egalitate, frăţie, concurenţă, capital, liberalism, individualism”, evidenţiind că „valorile Evului Mediu erau cu totul altele, ele bazându-se pe ierarhie, supunere, credinţă, privilegiu, onoare, comunităţi sau corporaţii”.
Pop a explicat de ce „cu o ţară aşa de generoasă în produse ale solului şi subsolului nu au ajuns românii să fie mari negustori şi i-au lăsat pe alţii să le valorifice mărfurile”, invocând „handicapul istoric care a rămas” până în zilele noastre.
Potrivit istoricului, acesta ar fi legat, în Transilvania, de discriminarea românilor, iniţial, pe motive confesionale, ceea ce a dus la confiscarea pământurilor, iar în Ţara Românească şi Moldova, unde, deşi pământurile au rămas în stăpânire românilor, aceştia s-au confruntat cu „jaful instituit de migratori (mai ales de valurile de pecenegi, cumani şi tătari) şi continuat la scară largă de turci”.
Preşedintele Academiei i-a îndemnat pe cei prezenţi la eveniment să-şi amintească de satul românesc, „cu totul altul, pe-acolo pe unde el mai există şi nu s-a stins în ruină şi uitare”, decât cel din lumea zugrăvită de Coşbuc în „Nunta Zamfirei”.
„‘Nunta Zamfirei’, deşi una ţărănească, pare împărătească, botezurile copiilor şi prohodirile morţilor, fetele cu marame de borangic şi cu părul mirosind a flori de primăvară, muierile vajnice care erau talpa casei şi bărbaţii dedicaţi muncii tăcute, bunicii cu argint în plete şi bunicile torcând fus după fus, senine şi tăcute, suspinând din când în când, la amintirea vreunui gând din vieţile lor trecute…Toţi aceştia şi toate acestea au fost şi nu mai sunt, dar existenţa lor a fost la fel de reală ca şi existenţa noastră. Ei au fost viaţă, iar viaţa, fie şi cea trecută, tot viaţă rămâne”, a spus preşedintele Ioan-Aurel Pop.
