Cu piesa unicat „A doua scrisoare pierdută” – a cărei ultimă versiune tocmai a fost publicată în ediție premium de Editura Lebăda neagră din Iași –, Eugen Șerbănescu ne oferă o premieră în literatura dramaturgică autohtonă. Care nu numai că se citește pe nerăsuflate, dar se și cere cât mai repede valorificată pe scena de scândură, după ce a fost deja pusă în undă și intrată în fononteca de aur la Teatrul Național Radiofonic, cu o distribuție de vârf, din care n-au lipsit Virgil Ogășanu, Dan Condurache, Alexandra Velniciuc, Ioan Chelaru, în regia lui Dan Tudor.
Textul prilejuieşte autorului nu doar „revizitarea” creativă a operei caragialiene, ci şi introducerea unui concept nou, absolut original: un personaj se transformă în autorul său (inserțiile pirandelliene sunt evidente) care se îndrăgostește de eroina pe care el însuși a creat-o inițial în paginile literelor moarte, insuflându-i viață. Potrivit site-ului Radio, această situație dramatică de tip Pygmalion și Galateea este instituită și valorificată sclipitor de către Eugen Șerbănescu, într-o subtilă țesătură de motive teatrale, replici, stări, idei şi întâmplări în care bine-cunoscutele personaje caragialiene evoluează uluitor, confruntându-se cu propriul lor autor, care le schimbă încă o dată destinul.
Regretatul critic Alex Ştefănescu scria: „Fantezia lui Eugen Şerbănescu este inepuizabilă, dar şi controlată, dramaturgul practicând o ars combinatoria deloc inocentă”. Iar criticul Gelu Negrea scrie în Lecturi subiective, Ed. Academiei: „Nu mi-a trecut o clipă prin minte că Ariel și Prospero – cu atât mai puțin Cetățeanul turmentat și Caragiale – ar putea fi una și aceeași persoană. (…) Cu adevărat finis coronat opus, personajul Tache Ionescu este izbânda autoricească supremă din această piesă, cu care Eugen Șerbănescu pășește decis în plutonul de rangul întâi al dramaturgiei românești.
Mai rămâne ca teatrele să-și aducă aminte că, în anul 2027, ar trebui să aniversăm 175 de ani de nașterea părintelui dramaturgiei naționale, față de care „A doua scrisoare pierdută” ar fi exact omagiul potrivit. Piesa fiind, în egală măsură, pe lângă reverența datorată maestrului, și o privire critic-reflexivă asupra „derizoriului umoristico-dâmbovițean” navigând în oglinda timpului, ce parcă mai mult a păstrat neatinsă decât a schimbat ordinea lucrurilor… pe aici, prin zonă.
