În acest context, reactivitatea civică, bunul-simţ cetăţenesc, comportamentul electoral se văd descumpănite, relativizate de relele scenei politice. Opoziţia e dezarticulată şi, din păcate, inexpresivă. Cu cine să votezi? În ce să mai speri? Nu-ţi rămîne (deocamdată) decît libertatea de a gesticula, de a face modeste manevre de protest, scrie în Adevărul filosoful Andrei Pleșu.
Dar cîtă vreme guvernanţii nu par prea impresionaţi de revolta străzii, cîtă vreme chiar şi o parte a opiniei publice rămîne inertă, dacă nu chiar suspicioasă, temeinic intoxicată de teoriile conspiraţioniste ale „Puterii“ („încercare de lovitură de stat“, „agenţii lui Soros“, „manifestaţii finanţate de cercuri duşmănoase“ etc.), totul rămîne o formă de nobilă neputinţă. În cel mai bun caz, te poţi mîngîia că ţi-ai salvat onoarea, spunînd „nu“ în vîltoarea pieţei. Rezultatul rămîne însă, deocamdată, mai curînd la nivel simbolic. Protestul nu atrage suficientă cantitate umană, guvernul nu are deprinderea, educaţia şi dorinţa dialogului, iar sondajele pre-electorale dovedesc o nevindecabilă bîlbîială: „răii“ coboară puţin, dar nu destul, iar „ăia mai buni“ urcă puţin, dar nu destul… Pe scurt, s-ar zice că nu mai putem conta decît pe noroc, pe întîmplare, pe Providenţă. Una peste alta, arătăm ca după un război pierdut! , mai susține Pleșu.
