„Un coupable presque parfait” (Un vinovat aproape perfect) se intitulează un nou eseu semnat de filozoful şi eseistul Pascal Bruckner, publicat de Editura Grassert. Cartea a ieşit în librării pe data de 14 octombrie şi se doreşte o replică la preluarea aproape „caricaturală” în Franţa a ieilor americane legate de genuri, rase şi clase. Cu ocazia publicării acestei cărţi Pascal Bruckner a acordat mai multe interviuri în presa franceză, spune Matei Vișniec într-un comentariu pentru Radio France Internationale.
RELATAREA LUI MATEI VIȘNIEC PENTRU RFI:
Conflictul dintre identităţi a înlocuit lupta de clasă, iată una dintre tezele expuse de Pascal Bruckner în acest nou eseu. El consideră că după căderea Zidului de la Berlin, conceptele de rasă, de gen şi de identitate au devenit baza noii ideologii a stîngii, noul stindard al „progresismului”. Pascal Bruckner a scris de altfel deseori despre această stîngă care a rămas fără baza ei clasică, adică fără proletariat, şi s-a orientat spre minorităţile oprimate pentru a-şi recruta din rîndurile noii soldaţi în lupta revoluţionară împotriva capitalismului.
Că minorităţile au avut de suferit în cursul istoriei este un fapt care nu poate fi negat. Dar mobilizarea lor (inclusiv a islamiştilor radicali) pentru distrugerea edificiului universalist de idei născut în epoca Luminilor, acest lucru rămîne discutabil…
Astăzi, arată Pascal Bruckner în interviurile sale precum şi în cartea sa, vinovatul ideal pentru toate ororile comise pe pămînt de-a lungul secolelor a devenit omul de rasă albă, în special vinovat de comerţul cu sclavi, de colonizare şi de dominarea femeilor. El este un „ţap ispăşitor” ideal şi împotriva sa se îndreaptă tirul unei anumite părţi a mişcării anti-rasiste, a mişcării feministe şi mişcării care denunţă colonialismul şi consecinţele sale.
Pascal Bruckner critică însă acel feminism care a devenit unul justiţiar, vrînd să intenteze un proces omului alb. El critică şi acel anti-rasism care exacerbează identităţile şi se focalizează pe culoarea pielii, precum şi discursul decolonial care îl desemnează pe omul alb ca un inamic comun al tuturor damnaţilor şi persecutaţilor.
Citez din ceea ce spune Bruckner: „Omul alb este noua Satană, cel care prin anatomia sa este desemnat ca violator ontologic, prin culoarea pielii sale ca rasist şi prin puterea sa ca exploatator al tuturor dominaţilor şi celor desemnaţi ca grup rasial”.
A-l transforma însă pe omul alb, numai pentru că este alb, în ţap ispăşitor prin excelenţă înseamnă a înlocui o formă de rasism cu alta, şi aceasta cu riscul de a fragmenta societăţile umane, de a crea nişte „societăţi tribalizate, crispate pe tezaurul lor identitar şi ţap ispăşitor, predispuse la un război al tuturor împotriva tuturor”.
Întrucît mai toate aceste idei au proliferat în universităţile americane înainte de a traversa oceanul, Pascal Brucker mai denunţă o anumită „americanizare caricaturală a Europei”, lichidarea ideii de meritocraţie şi distrugerea ideii de umanitate comună.
Cum în Franţa are loc în prezent o dezbatere intensă pe tema unor derive ale feminismului, citez un pasaj din primul capitol al cărţii lui Pascal Bruckner, capitol intitulat „Există o cultură a violului?”:
„Am apreciat feminismul de altădată întrucît îi elibera în acelaş timp pe bărbaţi şi pe femei şi combina furia cu generozitatea. Acel feminism le permitea şi unora şi altora să se reinventeze şi să-şi depăşească stereotipurile. Ce uşurare pentru femei să poată ieşi din rolul unic de mamă şi de soţie şi să-şi poată în sfîrşit cîştiga independenţa muncind. Ce uşurare pentru bărbaţi să nu mai fie obligaţi să reproducă modelul toxic al virilităţii şi să abandoneze agresivitatea specifică macismului, care era deasemenea o opresiune a bărbaţilor de către bărbaţi. Ce s-a întîmplat însă, între timp, cum de s-a ajuns ca stindardul libertăţii să fie agitat astăzi de unii pentru a incita la un război între sexe? Cum a devenit feminismul progresist un feminism intentator de proces?”.
Pascal Bruckner este autorul multor eseuri importante şi şi-a asumat poziţii critice curajoase în contextul unor lupte de idei, lupte de rezultatul cărora deprinde supravieţuirea democraţiei şi chiar a ideii de civilizaţie. În România i s-au tradus multe cărţi. Recomand, de exemplu, „Un rasism imaginar, islamofobie şi culpabilitate”. Din punctul meu de vedere, Pascal Bruckner este un umanist lucid. El onorează spiritul critic şi mai ales acel universalism născut în Franţa în Secolul luminilor şi care pune accentul pe ceea ce oamenii, în diversitatea lor, au în comun. Fără această platformă comună de valori viaţa socială este de altfel imposibilă.
