de Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics
Liderul PSD, Marcel Ciolacu, a anunțat azi o premieră în istoria post-decembristă, și anume introducerea unei noi moțiuni simple contra lui Vlad Voiculescu, la cîteva săptămîni după ce o alta, similară, căzuse la vot. O altă asemenea moțiune l-a vizat luna trecută pe ministrul Agriculturii, tot fără succes. De ce ai băga moțiuni pe bandă rulantă împotriva aceleiași persoane și, mai ales, ce speri să obții prin ele, devine tot mai mult un mister de nedezlegat, cu excepția explicației că opoziția trage în putere cu gloanțe dinadins oarbe, ca să mimeze activitatea politică.
După moțiunea în care cerea demisia ministrului Sănătății de acum cîteva săptămîni, PSD revine cu o altă moțiune în care cere același lucru.
Pe lîngă stupiditatea demersului, mai e un aspect extrem de important: cum și de ce să soliciți demiterea unui ministru atît timp cît CCR a decis încă din 2005 că acest lucru este neconstituțional, iar moțiunea nu poate produce efecte asemănătoare cu cea de cenzură, singura care poate mușca din executiv?
Cu toate astea, Ciolacu se încăpățînează să bage moțiune după moțiune cerînd fix imposibilul, adică eliminarea unor miniștri.
Unii ar spune că asta e tot ce se poate, așa că moțiunea simplă ar rămîne doar un demers cu valoare de simbol, menit doar să atragă atenția asupra unor probleme.
Nimic mai fals, iar PSD ar trebui să știe asta.
Constituția nu prevede explicit consecințe ale moțiunilor simple, doar blochează demiterea miniștrilor prin intermediul acestora.
Dar regulamentele celor două Camere ale Parlamentului conțin o prevedere importantă:
Art. 193
În cazul în care o moţiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni.
Nu se spune ”poate ține cont”, ci de-a dreptul imperativ, ”va ține cont”.
Poate că regulamentele pot fi etichetate drept legislație secundară, dar a venit Curtea Constituțională în întîmpinarea problemei și a tranșat problema răspicat în mai multe decizii diferite, dintre care două doar anul trecut:
”Curtea reaminteşte însă obligaţia de cooperare loială a autorităţilor publice şi coordonarea eforturilor în acest sens pentru realizarea interesului general pe care acestea sunt chemate să îl slujească. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „loialitatea constituţională presupune atât un permanent dialog pe care Guvernul trebuie să îl poarte cu Parlamentul (informarea Parlamentului cu privire la iniţiativele legislative cu impact bugetar, răspunsuri la întrebări, interpelări,
prezentarea unor măsuri concrete în urma adoptării unei moţiuni simple,
adoptarea ordonanţelor/ordonanţelor de urgenţă, depunerea la Parlament a legii de aprobare a ordonanţei/ordonanţei de urgenţă etc.), cât şi obligaţia Parlamentului de a adopta legi în mod responsabil, fără a pune în pericol obligaţiile internaţionale ale statului, securitatea juridică sau execuţia bugetară”.
Dacă regulamentele vorbesc despre obligația Guvernului de a ține cont de rezultatul unei moțiuni simple, iar CCR întărește autoritar asta, de ce opoziția recurge la moțiuni cu solicitări stupide în locul unora concepute de așa manieră încît să oblige Guvernul la reacții concrete?
În absența acestor reacții, se poate ajunge pînă la sesizarea unui conflict juridic între puteri ale statului la Curtea Constituțională, ceea ce realmente ar putea crea probleme oricărui regim la putere.
A cere demiteri de miniștri prin votarea unor moțiuni simple atît timp cît legislația nu permite acest lucru nu înseamnă decît prinderea opoziției în jocul puterii.
Și că veni vorba, s-a vorbit și se vorbește tot mai mult în spațiul public despre opoziția de mucava a PSD, de la alegeri încoace.
Mulți argumentează că PSD procedează foarte bine dispărînd din peisaj, pentru că actuala putere se macină singură în conflicte interne, ceea ce prefigurează o victorie răsunătoare a PSD la viitoarele alegeri.
Din nou e cazul să o spunem: nimic mai fals și mai periculos decît acest raționament.
Rolul opoziției într-o democrație nu e să țîșnească din boscheți în prag de alegeri, la patru ani odată, și să vină la putere.
Rolul opoziției e să monitorizeze și sancționeze permanent derapajele puterii, să fie cîinele de pază al democrației din interiorul politicii așa cum presa e din afara ei.
Deocamdată, sunt patru luni de la alegeri de cînd cel mai mare partid al țării își consumă energiile doar în sporadice, patetice, sterile și agramate comunicate ale președintelui Marcel Ciolacu, flancat pe margini, cînd și cînd, de Mihai Tudose ori Sorin Grindeanu și cam atît. O atitudine care i-ar putea costa scump, la un moment dat, pe social-democrați, iar Vasile Dîncu chiar a încercat să tragă recent un semnal de alarmă pe această temă. Doar că nu l-a prea ascultat nimeni.
Incompetență?
Ori de-a dreptul complicitate cu puterea?
