O partidă diplomatică de poker se joacă la Jocurile de iarnă din Coreea de Sud

Stirea a făcut ocolul lumii, atît de spectaculoase sunt gesturile care vin din Coreea de Nord, ţara cea mai închisă şi plină de secrete din lume. Dictatorul de la Phenian îşi trimite sora, în vîrstă de 28 de ani, pe post de mesager special în Coreea de Sud, probabil şi cu o scrisoare pentru preşedintele sud-coreean. Ceea ce în mod normal ar fi trebuit să fie o ştire banală suscită acum numeroase speculaţii.

Este pentru prima dată că un membru al familiei Kim, dinastia comunistă care conduce Coreea de Nord, efectuează o vizită în Sud. Oare cu ce mesaj? Cu ce perspective de deschidere? In plus, din delegaţie mai face parte şi un alt înalt demnitar, Kim Yong Nam, care are funcţia mai degrabă onorifică de şef de stat, deşi Kim Jong-un este „marele cîrmaci”.

Un fel de partidă diplomatică de poker se joacă în jurul acestor Jocuri Olimpice, între Coreea de Sud şi Coreea de Nord, fiecare parte încercînd să obţină un profit mediatic şi geopolitic cît mai mare. Preşedintele sud-coreean Moon Jae-in şi-a afişat de la bun început dorinţa de deschidere spre Nord, de dialog. „Sunshine policy” a fost numită strategia sa prin care el speră să mai calmeze ardorile nucleare ale nordului şi să amplifice schimburile comerciale şi culturale dintre cele două ţări. Autorităţile de la Seul evocă perspectiva relansării turismului în Coreea de Nord şi redeschiderea unui complex industrial comun.

De partea sa, Kim Jong-un joacă şi el pe o carte mediatică, dar cu o profundă dimensiune propagandistică. Exact în ajunul deschiderii Jocurilor Olimpice din Coreea de Sud el a considerat oportună organizarea unei mari demonstraţii de forţă la Phenian: o paradă militară aşa cum numai dictatorii ştiu să organizeze, cu soldaţi care par nişte roboţi şi cu o impresionantă etalare a panopliei militare, de la camioane la tancuri şi de la artilerie la rachete.

Mesajul lui Kim Jong-un, care pretinde că a transformat Coreea de Nord în putere nucleară, este cîte se poate de clar, atît pe plan intern cît şi pe plan extern: am bomba, am milioane de soldaţi la dispoziţia mea, sunt invincibil, lumea trebuie să ţină cont de mine. Cam aşa ar putea fi tradus acest mesaj.

Este prea devreme să spunem dacă olimpismul va debloca şi de data aceasta, cum a mai făcut-o în istoria sa, unele paralizii şi crispări geopolitice. Dar simbolurile sunt prezente, de exemplu prin faptul că localitatea care găzduieşte probele, Pyeongchang, se află în apropierea liniei de demarcaţie dintre cele două Corei.

„Jocurile olimpice, o armă geopolitică”. Sub acest titlu cotidianul Le Figaro îl citează pe părintele Jocurilor Olimpice moderne, francezul Pierre de Coubertin, care spunea următoarele în 1892, dînd o conferinţă la Sorbona: „Este evident că telegraful, transporturile feroviare, telefonul, cercetările pasionate ale ştiinţei, congresele, expoziţiile  au făcut mult mai mult pentru pace decît toate tratatele şi convenţiile diplomatice. Ei bine, am speranţa că atletismul va face şi mai mult.”

Aceste cuvinte răsunau cu o imensă notă de optimism în 1892, cînd Europa occidentală era singura putere mondială şi domina din toate punctele de vedere, economic, cultural şi militar, întreaga planetă. Intre timp însă lucrurile nu au evoluat chiar în direcţia în care spera Pierre de Coubertin, iar Jocurile Olimpice au fost deturnate uneori de la misiunea iniţială, devenind, de exemplu, „vitrine ale grandorii” pentru unele mari puteri. Ca să nu mai spun că pentru unii specialişti sportul în zilele noastre provoacă mai multe diviziuni decît unitate.

Să nu plecăm însă cu stîngul în noua aventură olimpică din Coreea de Sud, totul va fi bine şi frumos, flacăra olimpică merită să fie hrănită cu oxigenul tuturor speranţelor.