În Republica Moldova s-a încheiat în sfârșit campania pentru alegerea șefului statului. O campanie care a atras în vâltoarea sa practic întreaga populație a țării. Timp de două luni, în mass-media, pe rețelele de socializare, în întreprinderi, magazine, în curțile și bucătăriile oamenilor, peste tot, s-au purtat interminabile polemici: Dodon sau Sandu? Sandu sau Dodon? Oameni neimplicați în politică, care în vreme „de pace” nu făceau deosebire între denumirile partidelor și ignorau emisiunile politice sunt acum gata să se ia de beregată ca să-și apere candidatul.
Au devenit ceva obișnuit dramele de familie, certurile între rudele apropiate, scandalurile în cercul de prieteni. Chiar și copiii s-au trezit atrași în aceste gâlcevi. Înaintea celui de-al doilea tur de scrutin, întorcându-se de la școală, mulți dintre ei își uluiau părinții cu știrea că „dacă va veni Maia Sandu, ea va interzice imediat predarea în limba rusă”.
Tensiunea generală a ajuns la apogeu în noaptea de 15 spre 16 noiembrie, în orele în care se făcea bilanțul celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale. Aflând rezultatele, unii dansau și cântau de fericire, alții plângeau în hohote de parcă venise Sfârșitul Lumii. Chiar așa au reacționat de multe ori cei care credeau serios că de aceste alegeri depinde cu adevărat ceva. Candidații la postul de șef al statului au făcut tot posibilul pentru ca cetățenul să hotărască: dacă va învinge „pro-rusul” Dodon, tancurile vrăjmașe rusești se vor afla a doua zi la Chișinău; iar dacă va învinge „pro-occidentala” Sandu, pe tancuri la fel de vrăjmașe ale NATO vor sosi călare românii.
Deja după alegeri mulți politologi, experți, observatori atât din Republica Moldova, cât și de dincolo de hotarele acesteia au început să formuleze prognosticuri alarmante: „Catastrofă! Republica Moldova se îndreaptă spre Occident! Rusia a suferit din nou o înfrângere!”. Ciudat însă, nu a fost avut în vedere faptul că Sandu nu este nici pe departe primul șef de stat din ultimii zece ani căruia i s-a spus că este „pro-occidental”. A ocupat postul de președinte și unionistul Mihai Ghimpu, a fost în acest post și Nicolae Timofti, „cel mai liniștit”. Și în tot acest timp nu s-a întâmplat nimic supranatural. Republica Moldova a rămas la locul său.
Totodată, nu se știe de ce tocmai în perioada în care această funcție (de președinte al republicii – n. trad.) s-a aflat Igor Dodon, numărul partizanilor integrării cu Uniunea Europeană a crescut vizibil în Republica Moldova. Demersurile anti-rusești ale puterii s-au desfășurat cu o regularitate de invidiat. Dodon nu a reușit să-și înscrie la activ nimic atât de special „pro-rusesc” în afara deselor vizite la Moscova. Fiindcă veni vorba, acest lucru este confirmat indirect de faptul că, după înfrângerea în alegeri, Partidul Socialiștilor – în funcția de președinte al căruia Igor Dodon intenționează să revină în viitorul apropiat – s-a arătat brusc preocupat de statutul limbii ruse și de reluarea emisiei posturilor de televiziune rusești pe teritoriul Republicii Moldova (fracțiunea Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (P.S.R.M.) în parlament elaborează la repezeală proiecte de lege corespunzătoare). Rezultă că înainte nu avusese când.
Puțin probabil ca din partea lui Sandu să fie așteptate mișcări extrem de categorice. Da, ea va merge mai des decât Dodon în vizite în țări membre UE și cu mult mai rar în Rusia. Dar poate că și beneficiul de pe urma acestor vizite va fi mai mare. Da, ea va spune mai des decât Dodon ceva deosebit de plăcut auzului oficialilor europeni. Însă de la cuvinte la ceva concret, distanța, în cazul Republicii Moldova, este destul de mare. Aceasta este o republică parlamentară, iar președintele dispune de posibilități limitate în sistemul de guvernare. Principalele prerogative de putere le au parlamentul și guvernul.
Situația Republicii Moldova este de așa natură încât toate discuțiile referitoare la faptul că ea „se va îndrepta” într-o anumită direcție, arată ori insuficienta cunoaștere a situației, ori o angajare. Republica Moldova este interesată în mod obiectiv să mențină cu Rusia niște legături economice avantajoase. Mai mult decât atât, trebuie continuat dialogul privind reglementarea transnistreană. Există și alte probleme care impun să fie rezolvate. Toate acestea implică dezvoltarea pe mai departe a contactelor dintre Chișinău și Moscova.
Pe de altă parte, dacă Moscova ar fi urmat exemplul SUA și al statelor membre UE și ar fi susținut legăturile de afaceri cu toate forțele politice din Republica Moldova, și nu doar cu Dodon și cu P.S.R.M., nu ar mai exista astăzi discuții despre „înfrângere” și „retragere”.
Cu toate acestea, problema motivelor înfrângerii lui Dodon continuă să fie de actualitate. Pentru că cele mai multe sondaje de opinie și pronosticuri arătau victoria acestuia în al doilea tur cu un mic avantaj. Și aproape nimeni nu presupunea că în primul tur de scrutin Dodon îi va ceda Maiei Sandu poziția de lider. Dimpotrivă, toți se așteptau că primul va fi chiar șeful statului în exercițiu, cu un avantaj de 4–7%. Mai mult decât atât, unii experți admiteau că Dodon este capabil să învingă dintr-o dată, fără un al doilea tur de scrutin, cumulând cele 50% de voturi necesare exprimate de electorat.
Aici au funcționat câțiva factori. În primul rând, greșelile de sistem ale campaniei electorale. Principala atenție a fost acordată criticii fățișe a principalului adversar, Maia Sandu. Alegătorii erau speriați cu blocul NATO, românii și chiar homosexualii, care ar fi umplut imediat Republica Moldova în cazul victoriei acesteia. O impresie cu totul sălbatică au produs spoturile electorale ale PSRM. Este clar că cei care le-au vorbit de rău nu aveau nicio idee despre mentalitatea și tradițiile locuitorilor Republicii Moldova. În cele din urmă Dodon, în comparație cu alegerile din 2016, mai avea nevoie de 10-12% din voturile exprimate.
În al doilea rând, socialiștii nu au depus eforturi ca să mobilizeze diaspora moldovenească din Rusia. În vreme ce echipa lui Sandu a reușit să ofere o prezență fenomenală în țările membre ale UE, ceea ce i-a asigurat un sfert din totalul voturilor primite.
În al treilea rând, Dodon nici nu a reușit să scape de consecințele nefavorabile ale diferitor scandaluri care au fost legate de numele său, motiv pentru care a pierdut o parte din simpatiile alegătorilor orientați spre Rusia.
Între timp, Maia Sandu se pregătește să se instaleze la „Palatul lui Erdoğan”. Aceasta este astăzi denumirea neoficială a reședinței prezidențiale. Clădirea a fost renovată cu doi ani în urmă de către Ankara pentru 30 de milioane de dolari, în schimbul extrădării în Turcia a șapte profesori, susținători ai lui Fethullah Gülen. Fiindcă veni vorba, să spunem că această poveste a aruncat, de asemenea, o pată întunecată asupra reputației lui Dodon.
În cele două săptămâni care au trecut de la alegeri Maia Sandu a reușit să facă câteva declarații ambigue, inclusiv în ceea ce privește necesitatea retragerii militarilor ruși pentru menținerea păcii de pe malurile Nistrului. Acest lucru i-a pus pe mulți în gardă.
În timpul campaniei electorale și imediat după aceasta, Sandu a declarat nu o dată – și în diferite limbi – , că va încerca să devină un președinte pentru toți cetățenii Republicii Moldova. Cei care au fost înaintea ei în acest post au fost, de fapt, președinți doar pentru proprii alegători, însă pe ceilalți ori îi luau de cetățeni „incorecți”, ori nu-și aduceau deloc aminte de ei. Sandu are șansa să schimbe această tradiție.
Maia Sandu nu ar fi reușit să câștige aceste alegeri, dacă nu ar fi existat sprijinul a mai mult de jumătate dintre alegătorii care au venit la secțiile de votare, inclusiv și cei pentru care limba rusă și cultura rusă sunt materne sau apropiate. Majoritatea covârșitoare a acestor oameni cred că Republica Moldova poate deveni un stat independent, modernizat și dezvoltat. Cei care au votat pentru Igor Dodon vor același lucru.
În planurile imediate ale Maiei Sandu se va afla, probabil, crearea condițiilor pentru dizolvarea parlamentului și organizarea alegerilor anticipate. Partidul lui Sandu, „Acțiune și Solidaritate” (PAS), are în parlament doar 14 deputați din 101. Această componență a parlamentului a fost aleasă în februarie 2019, când puterea în țară îi aparținea oligarhului Vlad Plahotniuc, mai mult de jumătate dintre parlamentari fiind protejați de-ai lui. În doar un an câțiva deputați au reușit să schimbe câte două – trei partide și, după cum comunica mass-media, au avut de câștigat bine de pe urma acestui fapt. După fuga lui Plahotniuc din țară, situația politică s-a schimbat. Iar corpul de deputați s-a discreditat peste măsură.
Republica Moldova este un stat și o societate extrem de complexă: multinațională, împărțită, iar în ceea ce privește unele probleme – pur și simplu divizată. Pe teritoriul Moldovei se află republica transnistreană, nerecunoscută, necontrolată de Chișinău. În sud – Autonomia Găgăuză „Gagauz Yeri” și Raionul Taraclia, în care bulgarii locuiesc în mod compact. Într-o astfel de țară șeful statului trebuie să-și cântărească fiecare cuvânt și să fie atent la fiecare acțiune pe care o face.
Dacă Sandu va merge pe o cale facilă și se va sprijini numai pe alegătorii „săi”, își va ridica destul de repede împotriva sa cea mai mare parte a societății. Și atunci prezidențiatul ei nu se va deosebi cu nimic de cel al predecesorii săi. Dacă însă Sandu se va strădui în fapt să-și îndeplinească promisiunile, va avea șansa unică de a face ceea ce până acum, în decurs de 30 de ani, nu au reușit alții: să meargă pe calea unirii și coeziunii societății. Tocmai de acest lucru are cel mai mult nevoie astăzi Republica Moldova.
Articol de Zurab Todua, istoric și politolog de la Chișinău
Traducerea Silvia Nicolau
NEZAVISIMAIA GAZETA (Rusia), 29 noiembrie 2020
