Mareșalul Ion Antonescu – Eroul Interzis. Contestarea Holocaustului

0
3663

Născut la 2 iunie 1882 la Piteşti, în familia unui ofiţer, Ion Antonescu a fost propulsat în scurt timp, prin talentul său deosebit în arta militară, pe scara ierarhică superioară, încât la începutul Războiului Mondial din 1914-1918 era deja şef al Biroului Operaţii al Statului Major al Armatei de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan, alături de care se va distinge în cursul operaţiunilor decisive pentru libertatea şi unirea tuturor românilor[1].

Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi pentru înălţare – Aceste cuvinte ale Mareşalului Ion Antonescu, desprinse dintr-o cuvântare rostită la Radio Bucureşti la 5 noiembrie 1941, se raportează cel mai bine la situaţia României în epoca Războiului Mondial din 1939-1945[2].

În iunie-iulie 1940 România se găsea în situaţia unei ţări greu încercate de loviturile nedrepte ale istoriei. După doar 22 de ani de la Unirea cea Mare, porţiuni importante din trupul sfânt al Patriei s-au pomenit din nou sub ocupaţie străină. La sfârşitul lunii iunie 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei, sub ameninţarea recurgerii la forţa armată din partea URSS, au fost cedate în urma notelor ultimative ale Kremlinului. Imediat după aceea, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, partea din nord-vest a României a fost cedată Ungariei horthyste, iar, la 6 septembrie 1940, a urmat Cadrilaterul, cu cele două judeţe din sudul Dobrogei, Durostorom şi Caliacra, ocupate de Bulgaria.

În aceste condiţii, regele Carol II îl aduce la conducerea ţării pe Ion Antonescu, singurul om capabil să-şi asume enorma răspundere de a opri ţara în alunecarea ei pe panta haosului şi de a pune ordine la hotare şi în interior. Ion Antonescu nu dorea puterea de stat, nu tindea spre funcţii şi privilegii. Chemându-l la palat, regele i-a spus: „– Antonescu, nu poţi refuza puterea. Tu eşti un patriot. Numai ţie pot să-ţi las ţara. Te-am considerat întotdeauna ca pe singuramea rezervă. Timpul tău a sosit”. Prin Decretul nr. 3 052, generalul Ion Antonescu a fost investit cu puteri depline, iar la 8 septembrie 1940, prin Decretul nr. 3 072 se crea o nouă instituţie, acea de Conducător al Statului, investit cu puteri discreţionare, concentrând atât atributele puterii legislative, cât şi cele ale puterii executive.

În vara anului 1941, după declanşarea Războiului din Est la 22 iunie, chiar în toiul luptelor decisive ale Armatei Române şi ale aliaţilor ei împotriva bolşevismului, s-a iniţiat restabilirea administraţiei româneşti în Basarabia şi Nordul Bucovinei. La 7 iulie 1941, Ion Antonescu s-a adresat basarabenilor cu o Proclamaţie în care menţiona că datorită vitejiei ostaşilor români a fost spulberată cotropirea sălbatică a celor ce i-au ţinut în robie şi au răspândit pe pământul românesc moartea şi focul[3].

În numeroase lucrări de specialitate de până la 1989, Ion Antonescu a fost prezentat ca un necruţător dictator, responsabil de moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei. Ceea ce, însă, nici pe departe nu corespunde adevărului istoric. Esenţa respectivei probleme a fost atestată, de exemplu, de dr. Wilhelm Filderman într-un testament legalizat la New York în 1956, din care reţinem:

„A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la procesul său – montat de comunişti –, am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor…El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun. Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că poporul român, chiar când a avut într-o măsură limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică”[4].

Prin anii 1944-1946 şi în cursul procesului comunizării României, atitudinea lui Wilhelm Filderman şi refuzul său de a urmări linia P.C.R. l-au transformat rapid într-o ţintă a autorităţilor comuniste. Sub acest aspect, el avea să scrie în 1956: „Ataşamentul meu pentru ideile democratice şi refuzul meu de a face jocul comuniştilor a deranjat profund autorităţile de ocupaţie şi urma să fiu, asemeni altor personalităţi ale vieţii publice româneşti, victima metodelor totalitare de lichidare. Am decis atunci să părăsesc clandestin ţara”.

Un alt argument, la cele menţionate, ni-l oferă dosarul care a aparţinut Preşedenţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T. /Biroul Militar, intitulat Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile dlui Mareşal. Limitele cronologice ale dosarului sunt: 30 martie 1942 – 1 ianuarie 1944 şi acesta se păstrează la Arhiva Naţională a Republicii Moldova (fond 706/Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei), fiind împărţit în trei părţi: problema, rezoluţia Mareşalului şi destinaţia materialului[5]. Oferim, în continuare, un singur exemplu din dosarul nominalizat, spre a pune în evidenţă, în contextul celor expuse, rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu:

„Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C. F. R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odessa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa a diferiţi particulari, monumente de piatră din cimitirul israilit din Odessa şi vândute; de către Municipiul Odessa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C. F. R.

Rezoluţia Mareşalului: Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare.

Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă.

Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face. Execuţie Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere.

Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această infamie.

G-ralul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceeace eventual s-a comis. Va discuta cu mine”[6].

Comentariile sunt, netăgăduit, de prisos. Totuşi, cititorul, în temeiul acestei rezoluţii, a observat fraza: „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, ceea ce constituia o dovadă că, indiferent de naţionalitate, persoana care săvârşise vreo infracţiune era trimisă în lagăr; fie român, ucrainean, evreu sau ţigan. Era pedepsit infractorul. Fără îndoială că au existat şi excepţii… Dar care trebuia să fie – ne întrebăm – atitudinea autorităţilor legale româneşti din Basarabia faţă de cele şapte persoane prinse noaptea în Chişinău pe când lipeau foi volante cu caracter prosovietic şi antiromânesc? Pentru o asemenea faptă, în URSS, în cursul războiului, persoanele vinovate, chiar dacă se recrutau dintre minoritari, erau puse necondiţionat la zid şi împuşcate fără anchetă şi judecată. Pe când, în România, acestea au fost anchetate, judecate şi în consecinţă trimise în lagăre de muncă. Sau poate trebuia – după cum recomandă unii pseudo-istorici – să fie lăsate să continue agitaţia comunistă în centrul oraşului Chişinău, deoarece legile ţării nu se răsfrângeau asupra minorităţilor naţionale?! Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre speculanţii care, artificial, umflau preţurile la produsele alimentare ori le ascundeau, şoptindu-le… prieteneşte cumpărătorilor cum că: „cu ruşii era mai bine, nu”?

Dar care trebuia să fie atitudinea autorităţilor legale româneşti în Basarabia şi Transnistria faţă de haitele care spărgeau casele văduvelor şi familiilor în care bărbaţii erau plecaţi pe front şi furau tot: de la ou până la bou? Să fi fost lăsaţi componenţii haitelor să-şi facă meseria de „minoritari” ori să fie arestaţi, judecaţi şi trimişi în lagăre la muncă?

Era război. Şi încă era cel mai sângeros război pe care l-a cunoscut omenirea. Iar războiul îşi avea legile lui. Este binecunoscut faptul: comunismul avea naţionalitate, iar în iunie 1940, când Chişinăul şi celelalte localităţi din Basarabia au fost ocupate de Armata Roşie, majoritatea minoritarilor a primit trupele inamice cu nespusă bucurie şi entuziasm. După 22 iunie 1941, deci după răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti până la Nistru, atitudinea populaţiei minoritare a devenit ostilă faţă de trupele şi autorităţile eliberatoare, iar, în multe cazuri, minoritarii au fost lăsaţi de sovietici cu „misiuni speciale” de spionaj şi pentru tot felul de provocări. Ceea ce desprindem dintr-un document depozitat în fondul Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova, document intitulat Lista Centrului de partid, paraşutat pe teritoriul Moldovei, din care aflăm că, din nouă persoane trimise între Prut şi Nistru de către autorităţile sovietice, şase erau evrei, cu toţii membri ai P.C.R. şi, în rest, câte un rus, un ucrainean şi un „moldovean”, acesta din urmă pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care până la război îndeplinise funcţia de secretar al CR Slobozia al ULCTM. Cât despre cei dintâi şase comunişti terorişti: aceştia erau Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, cu ultimul loc de muncă – şef al Direcţiei cadre a Narcomatului de finanţe a RSSM, cunoscător al limbilor rusă, română, franceză, germană, ivrit, „aruncat” cu documente false, sub pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici; Morghenştein Izrail Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă – funcţia de preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi ivrit, trimis tot cu documente false, sub pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici; Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false sub pseudonimul Kvitko Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, ivrit, franceză, germană, română; Bruhis Ştrul Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă – director adjunct responsabil pentru secţia politică al FZO din oraşul Chişinău, tot cu documente false sub pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, ivrit, română, germană; Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia limbile rusă, ivrit, franceză, română, cu documente false, cu pseudonimul Dobrovolscaia Natalia Ivanovna şi, în sfârşit, Grinman Isaac Iosifovici, cu ultimul loc de muncă în redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, beneficiar al pseudonimului Vlasov Zaharii Vasilievici[7].

Cititorul, fără îndoială, a intuit că paraşutiştii în discuţie fuseseră aduşi din URSS, iar ultimele lor locuri de muncă dispuse în 1940-1941 în R.S.S. Moldovenească. Acest lucru înseamnă că în 1941, după ce Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în URSS, unde, după o sumară pregătire, au fost „lansaţi” în Basarabia pentru a îndeplini misiuni speciale teroriste împotriva Statului Român, angajat, pe Frontul de Est, într-un război naţional, de la un capăt la altul (1941-1944).

În asemenea condiţii, care putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei? Credem că, în cazul dat, nu mai conta naţionalitatea infractorilor. Mai mult decât sigur că, şi în cazul dat, Conducătorul Statului a întreprins măsurile cuvenite, astfel că grupa de spionaj menţionată în parte a dispărut fără urmă chiar la marginea pădurii din apropierea satului Bravicea, raionul Orhei (doi dintre terorişti fiind prinşi de premilitarii din localitate şi transmişi organelor justiţiei)[8], unde a fost aruncată în noaptea de 24/25 septembrie 1941 dintr-un avion sovietic venit din localitatea Pokrovsk, regiunea Dnepropetrovsk, fapt confirmat, de altfel, prin scrisoarea secretă a secretarului C.C. al PC(b) din Moldova, N. Salogor, din 27 iunie 1946, adresată ministrului în exerciţiu al KGB al R.S.S.M., Mordovei[9].

Am prezentat un exemplu, din miile de cazuri atestate în documentele aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din Republica Moldova, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai minoritarilor din Basarabia la „lupta în ilegalitate” desfăşurată împotriva Statului Român. Pentru astfel de motive, şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagărele de muncă, care nu trebuie confundate cu lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc.

Despre viaţa şi activitatea Mareşalului s-au publicat numeroase studii, monografii, volume de amintiri, albume şi culegeri de documente. Un merit deosebit în cercetarea şi restabilirea adevărului despre România în cel de-al doilea război mondial, despre rolul important a lui Ion Antonescu în viaţa social-politică şi culturală a Ţării, în alungarea bolşevismului din teritoriile ocupate de URSS şi reîntregirea Patriei,i-a revenit regretatului istoric Gh. Buzatu. Cărţile domniei sale reprezintă o contribuţie semnificativă pentru ştiinţa istorică şi pentru apropierea momentului când Mareşalul va fi reabilitat deplin, când, de pe numele lui, va fi ştearsă pecetea de „fascist” şi „antisemit”, aplicată de bolşevicii lui Stalin şi, ulterior, actualii propovăduitori kominternişti.

Condus de aceste idei nobile de restabilire a adevărului istoric şi orientându-mă la scopurile regretatului meu prieten şi mentor Gheorghe Buzatu, pe care le-a realizat în timpul vieţii cu atâta profesionalism şi perseverenţă am hotărât, să pregătesc prezentul volum de documente, care vor servi, asemenea unei cărămizi, la înălţarea postamentului întru nemurire Eroului Naţional, Marele Ion Antonescu.

Pentru moment, să observăm că există un gol, lipsesc câteva piese din întregul tabloul al activităţii Mareşalului dincolo de Prut în 1941-1944.Vin cu ideea şi dorinţa de a umple acest gol aducând în faţa cititorului documente de arhivă – incontestabile argumente ale adevărului. Este vorba de scrisori adresate Conducătorului Statului expediate de funcţionari,ostaşi şi ofiţeri, copii, mame şi bătrâni din Basarabia( dar şi din alte părţi ale Ţării), de dispoziţiile acestuia, de măsurile luate de autorităţile române în diferite situaţii, de atitudinea faţă de românii basarabeni şi transnistreni.

În prezentul volum au fost incluse copiile originale ale multor documente de arhivă din fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova ( F.706, inv.1, dosarele: 1074 (2) şi (3); 1094 (1), (2) , (3); 1115 (1) şi (2), cât şi dosarul 1277 şi altele. Aceste copii ale filelor îngălbenite de timp crează pentru cercetători o atmosferă autentică de epocă, deoarece prezenta culegere de documente cât şi volumele publicate anterior nu sunt altceva decât nişte instrumente de lucru pentru cercetători. Deşi documentele care au intrat în acest modest volum nu sunt aranjate în ordinea cronologică ci a fost respectată ordinea lor potrivit dosarelor de arhivă, acest lucru nu va ştirbi din importanţa subiectelor şi valoarea lor istorică.

Basarabeni şi Transnistrenii vedeau în persoana Mareşalului Ion Antonescu nu numai un funcţionar de stat, nu numai un Conducător al tuturor românilor, dar şi un Eliberator, Un Mare Bărbat al Neamului Românesc care i-a eliberat de ocupanţii sovietici, de kolhozurile lor, de păduchi, de mecanismul sângeros al NKVD-ului, de rusificarea forţată, de „justiţia”stalinistă, de armata roşie, care din 28 iunie 1940 până la 22 iunie 1941 militarii căreia s-au comportat mai rău decât o ceată de bandiţi şi hoţi, exterminând, umilind şi jefuind acest popor.

Am colectat documentele incluse în prezenta culegere timp de câţiva ani. Sunt incluse aproape 200 de documente, scrise în română. Din motive lesne de înţeles, pentru ca un cititor dornic să simtă mai bine epoca, am păstrat forma şi ortografia originală a documentelor. Cu regret, remarcăm, se vor întâlni şi unele greşeli ortografice, schimonosiri de nume sau localităţi, dar faptul confirmă că am respectat textul original. Este absolut necesar să precizăm, de asemenea, că mai mult de 95% dintre documentele selectate văd lumina tiparului pentru prima dată. În ansamblu, materialele se referă la diferite aspecte ale vieţii publice, cotidiene şi militare.

Înainte de-a fi fost executat, Ion Antonescu s-a adresat soţiei sale cu o scrisoare în care, printre altele, releva[10]:

„Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru; de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi.

Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar; a ta, de asemenea, a fost înălţătoare!

Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre!

Suprema voinţă a decis altfel. Am fost un învins, au fost şi alţii… mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi”!

Timpul acela, poate, că a şi sosit?! Să-l punem, deci, pe Mareşal în rândul celor mai valoroşi Bărbaţi ai Neamului Românesc! Acolo unde-i este locul !

Alexandru Moraru

Note:

[1] Ion Lupu Jertfă pe altarul Patriei, în revista „Plaiuri Trotuşene”, nr. 2 din iunie 1996, p. 4.
[2] Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 5.
[3] Anatol Petrencu, România şi Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Chişinău, Editura Epigraf, 1999, p. 58.
[4]O copie a acestui document se află în Arhiva Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei din Iaşi a Academiei Române.
[5] Dosarul integral este inclus în prezenta culegere (doc. nr. 20).
[6]Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău, fond 706, inventar 1, dosar 51, fila 17.
[7] Idem, Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a RM, fond 51, inventar 4, dosar 60.
[8] Vezi, mai jos, în culegerea de documente.
[9] Ibidem.
[10] Testamentul politic al Mareşalului Ion Antonescu, în revista ”Plaiuri Trotuşene”, nr. 2, 1996, p. 17.


 Evreul Nicolae Steinhardt “contestă holocaustul” din România: “Mareşalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti”. Să fie interzis!

“Tata la plecare (spre inchisoare – n.n.): să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni!” (Monahul Nicolae SteinhardtJURNALUL FERICIRII – PDF AICI)

Fragmentul de mai jos este preluat (cu multumiri!)  dintr-o citare mai larga a lui Nicolae Steinhardt (intregul text, aici) si a fost extrasa din cartea  “Primejdia marturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea” – aparuta in prima editie in 1993, la Ed. Dacia:

Ce ştiu?

Bustul Maresalului Ion Victor Antonescu de la Biserica Sfintii Constantin si Elena din Bucuresti Vergului Muncii ctitorita cu mama sa ElenaŞtiu ca toată lumea că mareşalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de atunci al Europei. Mareşalului Antonescu nu i-a lipsit curajul de a spune nu – şi îndoială nu încape că nu-i va fi fost uşor şi că refuzul acesta a însemnat şi asumarea unor riscuri imense.

Era vremea, dacă nu mă înşel, când dintre şefii statelor europene ocupate numai regele Danemarcei a cutezat şi el să nu se plece.

Mai ştiu, din gura lui Radu Lecca, împuternicitul guvernului Antonescu pentru problema evreiască, pe care am avut prilejul să-l cunosc în împrejurări cu totul excepţionale, petrecând timp îndelungat împreună şi împrietenindu-ne, că mareşalul Antonescu era ferm hotărât să nu omoare pe nimeni, ci numai să ceară contribuţii băneşti, îmbrăcăminte şi muncă obligatorie, tratament care atunci când sute de mii de ostaşi români luptau în cele mai grele condiţii în adâncurile Rusiei şi piereau cu miile putea să pară vexatoriu, dar se situa la o distanţă uriaşă de ce se întâmpla în alte ţări unde evreii au fost exterminaţi cu zel şi maximă conştiinciozitate.

Purtarea aceasta mărinimoasă a poporului român -căci nu a fost o bravadă personală a lui Ion Antonescu, ci expresia unei opinii publice şi a unui sentiment naţional- era de altfel conformă cu politica dintotdeauna a României care în 1939 a refuzat să accepte propunerea de a ocupa teritorii ale republicii cehoslovace ori ale Poloniei, iar în 1968 nu va interveni în treburile interne ale unei alte ţări şi nu-şi va trimite trupele în acea ţară prietenă şi vecină.

Mai ştiu de asemenea că Biserica Ortodoxă Română a consimţit -punând duhul mai presus de literă şi dragostea mai presus de orice – să elibereze certificate de botez unor evrei care socoteau că astfel vor putea să fie feriţi de deportări şi alte consecinţe grave ale condiţiei lor.

Procedând aşa, Biserica Ortodoxă Română a dat dovadă că între diversele culte care proslăvesc pe Dumnezeu pot fi deosebiri dogmatice şi că fiecare comunitate e îndreptăţită să-şi păstreze neştirbită credinţa dar că aceasta nu împiedică într-ajutorarea, mila şi solidaritatea în prezenţa nedreptăţilor, silniciei şi pornirilor sălbatice. Poporul român şi Biserica Ortodoxă au vădit mereu -şi mai ales şi din plin între 1940 şi 1944 – mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scârbă faţă de orice formă de asuprire, împilare şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.

Nu o singură dată au ieşit gospodinele din casă purtând tăvi cu ţoiuri de ţuică fiartă ori pahare de ceai fierbinte spre a-i omeni pe evreii care, în Bucureşti şi-n oraşele de provincie, efectuau pe străzi munca la zăpadă, şi parcă verbul a omeni nu şi-a aflat nicicând un înţeles mai precis.

Lucrurile acestea le ştiu pentru că le-am fost martor şi le-am trăit zi de zi, fiinţând între experienţa mea existenţială (cea implicată în „evenimente“ şi cea spirituală) pe de o parte, şi cursul istoriei, pe de alta, relaţii fireşti de interacţiune. Într-un fel, patetic, le-am privit parcurgându-le durata, în altul, neimplicat, în perspectiva retrospectivă şi lămuritoare a depărtării. Mărturisesc că, purtând caldă iubire neamului românesc, am aşteptat -nu fără emoţie şi îngrijorare – să văd cum va reacţiona în dezvăluitoarele de suflete şi caractere împrejurări ale anilor acelora. Mare mi-a fost bucuria şi mult mi s-a liniştit cugetul constatând că speranţele mele nu au fost spulberate. Sfântul Antonie cel Mare proorocise vremurile în care toţi oamenii vor înnebuni: fiecare va crede că toţi ceilalţi care nu sunt întocmai ca el sunt nebuni (şi deci buni de stârpit). Românii au demonstrat că nu intră sub incidenţa acestei amarnice prevestiri, ei au crezut şi continuă să creadă că tot insul e liber să fie el însuşi.

Dinamica timpului ne îngăduie să sintetizăm şi să desprindem vectorii şi liniile de forţă ale modului în care un popor, o societate, o instituţie primesc şi „prelucrează“ impactul unei anume perioade a istoriei. Ni se vădeşte acum lămurit că reacţia colectivă a poporului român şi a Bisericii covârşitoarei majorităţi a componenţilor săi în anii de încercare 1940-1944 şi-a aflat temeiurile în simţăminte de compătimire pentru suferinţă şi în refuzul de a se împărtăşi din potirul urii şi al prigoanei.“

Sursa: Anomismia via Ziaristi Online

– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2015/08/05/evreul-nicolae-steinhardt-contesta-holocaustul-din-romania-maresalul-antonescu-a-refuzat-sa-execute-programul-de-exterminare-a-populatiei-evreiesti-sa-fie-interzis/#sthash.SoOwraPw.dpuf