COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Asistăm oare la o criză trecătoare, sau ne găsim în punctul în care ”mitul” occidental al unificării europene și cel răsăritean al regăsirii libertății și capitalismului s-au dovedit a fi lucruri diferite?
O afirmație a președintelui Macron ar fi meritat să fie comentată pe larg. La Sofia, în contextul reuniunii informale a Consiliului European, liderul cel mai în vogă din cadrul UE a spus că ”ultimii 15 ani ne-au purtat pe o cale care a slăbit Europa în timp ce noi doream extinderea ei”. S-a observat imediat că intervalul desemnat de președintele Franței corespunde cu decizia admiterii în UE a primelor țări din fostul lagăr comunist. România și Bulgaria aveau să mai aștepte câțiva ani. În aceeași zi în care Emmanuel Macron sugera că extinderea a fost o greșeală (nu ar fi primul care să creadă acest lucru) miniștrii de externe ai Ungariei și Poloniei reuniți la Varșovia dădeau în comun o declarație prin care anunțau că se găsesc ”într-o alianță deopotrivă defensivă și ofensivă”, – cu aluzie la atacurile de la Bruxelles – și că cele două țări doresc o Europă puternică, dar ”o Europă puternică are nevoie dețări puternice și regiuni puternice”. Contrastul e izbitor. Între cele două perspective, a lui Macron care caută să constituie o putere suverană supranațională și cea suveranistă a Ungariei și Poloniei nu există diferențe negociabile, ele fiind diametral opuse. Este posibil, într-adevăr, ca extinderea europeană să fi fost nu o greșeală (nu avem criteriile necesare să judecăm), dar să fi fost o mare neînțelegere. Vestul și Estul s-au îndreptat entuziast unul către celălalt purtați de așteptări și presupoziții diferite și nerostite până la capăt, dar care ies acum la iveală.
Un film mai vechi al lui Werner Herzog descrie aventura extraodinară din Peru a unui european (Fitzcarraldo) care navigheză pe Amazon în condițiile cele mai dificile cu scopul final de a construi în mijlocul junglei un teatru de operă. Fitzcarraldo se bucură de devotamentul inexplicabil al unui trib local cu ajutorul căruia va transporta ambarcațiunea pe uscat dincolo de o colină pentru a regăsi un alt braț la fluviului și a continua călătoria. Este uimitor că băștinașii nu îl abandonează nici atunci când unii dintre ei cad striviți în cursul teribilei încercări, dar nu pentru că ar împărtăși pasiunea lui Fitzcarraldo pentru Verdi, nu pentru că și-ar fi dorit să-l asculte pe Caruso interpretându-l pe Ernani, ci pentru că o veche profeție le anunțase sosirea acestui străin excentric și pentru că transportarea vaporului dincolo de munte coincidea cu promisiunea lor de salvare. Două mituri, două fantasme, două soteriologii am spune (căci Fitzcarraldo este europeanul care crede în Artă) au conlucrat la succesul acesta neverosimil. Dar din clipa în care ”poveștile” au încetat să coincidă, oamenii s-au despărțit.
Ne aflăm astăzi în mijlocul unei crize europene trecătoare, sau ne găsim în punctul în care ”mitul” occidental al unificării europene și cel răsăritean al regăsirii libertății și capitalismului s-au dovedit a fi lucruri complet diferite?
Întrebarea nu e gratuită, căci de răspunsul la ea depinde ”tratamentul” crizei și mai ales dacă perspectivele Estului sunt luate în serios. Eurodeputatul german Manfred Weber care vorbea în PE ca lider al grupului PPE părea să accepte, dubitativ, că și esticii au îndreptățirea lor și că disputa europeană nu trebuie descrisă în termeni maniheiști. Dar nu în ultimul rând, Angela Merkel făcea la scurtă vreme după învestire o călătorie la Varșovia ca semn al deschiderii sau mai curând al refuzului de a exclude, așa cum sugerau destui radicali. Prin urmare germanii par să admită că în dezbaterea europeană nu există un adevăr absolut. Vom vedea dacă ne înșelăm sau nu. La viitoarea reuniune a Consiliului European de la sfârșitul lunii iunie, Germania va trebui să vină la rândul ei cu propuneri mai precise pentru viitorul Europei.
În orice caz ungurii și polonezii au adoptat deja postùri belicoase și nu par deloc dispuși să cedeze. În ziua în care Macron regreta extinderea către est, miniștrii de externe ai Ungariei și Poloniei declarau că nu văd în fondurile de coeziune un act de caritate, căci ele ar fi compensate de profiturile enorme pe care le repatriază companiile occidentale (în cazul Ungariei 70 de eurocenți pentru fiecare euro din fondurile atrase).
Dar această duritate pragmatică nu acoperă nici pe departe întreaga problemă. Românii cel puțin nici nu au făcut aceste calcule, măcar pentru faptul ca ar putea să le iasă în minus, ținând seama de eșecul repetat în atragerea de fonduri europene. Problema de fond este a libertății. Estul si Vestul par a-și reprezenta diferit orizonturile propriei libertăți, ceea ce face ca problema europeană să semene mai puțin cu încheierea unui contract (tratate, acorduri, acquis comunitar etc.) și mai mult cu întâlnirea a două ”mituri”, a două fantasme. Problema principală nu este că unii sau alții nu respectă prevederile contractului inițial, ci că, pe parcurs, au ieșit la iveală aspirațiile lor divergente. Întrebarea majoră este dacă Estul și Vestul pot merge pe mai departe laolaltă fără să-și sacrifice propria idee despre libertate. Iar Germania, dacă nu exagerăm cumva niște gesturi minore, ar putea, grație relativismului pe care l-a schițat deja, să joace un rol benefic.
Cât privește România, regretul oricărui observator al vieții politice de aici este că ”lumea bună” este ”proeuropeană” din oficiu și din ”datorie”, ceea ce, evident, în aritmetica europeană este egal cu zero. Și nici nu e de mirare că acest ”zero” amabil și eurofil nu se însumează nicăieri.
