COMENTARIU DE CONTELE DE SAINT GERMAIN (PRELUARE BLOG):
Fără zâmbet pe chip, cu colțurile gurii atârnând ațos spre bărbie, cu buze decolorate și cearcăne ca la un machiaj de îmbătrânire forțată, domnul Klaus Iohannis mi s-a părut ieri seară, când a nunțat că nu o va demite pe Kovesi, un președinte copleșit de propria lașitate și de presentimente negre.
Cramponarea de Kovesi e o forma de boală a națiunii. Faptul că nu putem, nu avem curajul, nu avem determinarea să îndepărtăm un rău atât de mare din organismul nostru dă măsura bolii de care suferim. Și această boală, iată, a ajuns să se vadă și pe chipul celui mai puternic român, pe chipul președintelui țării.
Ieri a fost livid și mai strâns ca niciodată în hățuri. Devitalizat, liniar, redus dramatic la un simplu executant, i s-a refuzat chiar dreptul la maimuțărelile personale cu care ne obișnuise în rarele sale ieșiri publice pentru a părea, cât de cât, uman.
Altădată ne sfida în stilul său teutonic cu acel rânjet canibal, cu acea insolență groasă („niște penali vor să pună mâna pe justiție”). Era, totuși, o formă de manifestare afectivă, etala niște trăiri, ne transmitea, da, sacadat, da, psalmodiat, dar ne transmitea, un mesaj personal: cum își bagă el picioarele în așteptările noastre de neghiobi și cum e el mândru de felul acesta de temeritate. „Sunt picioarele mele, ce vă pasă! Da, ale mele. Cu ciorapii lor năclăiți, cu duhoarea lor de cizme în care dospesc obiele… Și? Sunt ale mele și mi le bag unde vreau, inclusiv în așteptările voastre de mămăligi valahe! Sunt președintele vostru, băi, penalilor! Ghinion! Suportați-mă!”
Ieri, paralizat!
Nu știu dacă de neputința de a face ceea ce ar fi fost corect și prezidențial să facă sau de stupoarea vreunui glonț care i-a șuierat pe la ureche chiar înainte de citirea acelui text.
Robot, robot, robot! Dar un robot cam palid.
Să te umilească pe tine, neamț țanțoș, un pârlit de franțuz (fie el chiar și președintele Franței), în așa hal încât să te felicite anticipat pentru o trădare anunțată, asta da flegmă între arienii tăi ochi limpizi (sau, pe limbile marii rivalități istorice, „flegme entre les yeux”, respectiv „Schleim zwischen den Augen“).
Lauda lui Macron venită exact în preziua marelui anunț despre Kovesi a fost ca plata la bordel: banii înainte.
Cum o fi, ca președinte de țară, să te vezi tratat drept curvă? Și nu de clientul tradițional al lupanarului, cu erotismul lui schematic, de Potomac, ci de exponentul celui mai rafinat popor în ale strecurărilor subversive pe sub chiloței? Care, după ce ți-o trage, te mai și convinge să-i dai banii înapoi.
În fine! Demnitate de ghips!
Când îți intră o așchie sub piele, organismul tău, dacă e sănătos, găsește mijloace să o elimine singur. Mobilizează anticorpi, o izolează într-o pungă de puroi și, când buboiul se sparge, o aruncă afară ca pe un intrus nedorit în cetate.
Când, însă, organismul nu mai e sănătos, așchia în loc să fie eliminată avansează nestingherită prin țesuturi, spre organele vitale, desăvârșindu-și stricăciunile.
Laura Kovesi este o astfel de așchie. Pe care sistemul imunitar al țării este împiedicat, din afară, să o elimine.
Da, Președintele României a fost ieri cam palid.
Da, suntem o țară bolnavă cu un președinte bolnav!
