Judecătoarele Evelina Oprina şi Gabriela Baltag: Cum este posibil ca la instanța supremă – și nu numai – mulți judecători să fie foști procurori; cum de problema protocoalelor oculte încheiate cu serviciile de informații, chiar și de către Înalta Curte de Casație și Justiție stă și astăzi nerezolvată pe masa CSM și întrebările pot continua

0
328

Judecătoarele Evelina Oprina şi Gabriela Baltag au semnat o scrisoare publică referitoarea la situaţia generată de condamnarea avocatului Robert Roşu în dosarul Ferma Băneasa.

„Atunci când o soluție judecătorească generează tulburare în societate ori șochează conștiința publică se ridică câteva întrebări, la care, noi, ca judecători – în special – trebuie să reflectăm: ce rol are judecătorul în societate și care este dimensiunea dreptului ce trebuie să prevaleze în săvârșirea actului de justiție? De ce o asemenea hotărâre a provocat atâta indignare?

1. Se spune în doctrina de specialitate juridică că judecătorul are un rol hotărâtor în statul de drept, deoarece acesta nu poate funcționa cu adevărat decât sub controlul unui judecător, că el – Judecătorul – reprezintă puterea și contraputerea, întruchipând dualitatea drept/forță.

Rezultă, astfel, cât de important este ca profesia de Judecător să fie îndeplinită corect, imparțial și independent în acord cu principiile și valorile care să constituie premisele unui proces drept și ale unei hotărâri demne de încredere. Căci, o soluție neacceptată, care contrariază sau frapează nu poate fi considerată că a răspuns nevoii sociale.

De la judecători, societatea cere dovezi clare ale înțelegerii misiunii lor, adică hotărâri care să exprime atât cunoașterea legii, cât și apoi aplicarea ei corectă, în litera și mai ales în rațiunea ei și în dimensiunea socială și umană a dreptului.

2. Existența dreptului este intim legată de viața socială, astfel încât dreptul este totdeauna fondat pe recunoașterea colectivă. Și cum regulile de drept au importante consecințe implicate în destinul social și individual al omului, judecătorul nu se poate izola, la adăpostul tehnicii juridice, ci el trebuie, așadar, să se plaseze în centrul vieții sociale, asigurând echilibrul atât de necesar într-o societate.

O întrebare legitimă se ridică: de ce această soluție a șocat? Răspunsul este simplu și se găsește în înțelegerea deplină a dimensiunii sociale a dreptului, care, în opinia publică, pare că, (și) de această dată a fost abandonată, acum, însă, și mai pregnant. De ce? Pentru că a fost condamnat dreptul la apărare. Așa este percepută soluția pronunțată.

Nu comentăm temeincia hotărârii și indiferent de considerentele deciziei date în apel, constatăm că legea se cere a fi interpretată și aplicată astfel încât să nu genereze revoltă, să nu creeze sentimentul că s-a produs o nedreptate.

Oricum, reacția publică nu poate fi ignorată, iar, în esență, aceasta are un conținut atât de grav încât faptul că este rezultatul unei hotărâri judecătorești trebuie neîntârziat să aducă după sine măsuri instituționale ferme.

Judecătorul trebuie să aplice legea cu dreaptă măsură și cu înțelepciune, iar nu să provoace tulburare socială, teamă și îngrijorare.

3. Hotărârea judecătorească ce a surprins, contrariat, izbit chiar pe unii nu este o simplă soluție jurisprudențială. Este mai mult decât atât. Este un moment de cotitură, care ar trebui să declanșeze o dezbatere reală și să identifice soluții concrete.

E momentul ca revolta să ne dea de gândit, să analizăm cum este posibil ca hotărâri judecătorești intrate în autoritatea lucrului judecat să fie ”discutate” de procurori, cum a fost posibil ca judecătorii să repună în discuție hotărâri definitive, cum e posibil – și nu e prima dată – ca două instanțe să dea interpretări juridice diametral opuse aceleiași situații faptice și cum să abandonăm abordările exaltate, militante și cele de genul ”știm noi că e vinovat” dincolo de lege, principii și probe.

E momentul ca sistemul judiciar să răspundă odată pentru totdeauna unor veșnice întrebări: repartizarea aleatorie a cauzelor la instanța supremă – și nu numai – este chiar ”aleatorie”; cum de este posibilă plecarea dosarului la parchet pentru motivarea căilor de atac și de ce nu și la parte sau avocatul ei; cum este posibilă motivarea hotărârilor judecătorești după ce pedeapsa a și fost executată; cum este posibil ca la instanța supremă – și nu numai – mulți judecători să fie foști procurori; cum de problema protocoalelor oculte încheiate cu serviciile de informații, chiar și de către Înalta Curte de Casație și Justiție stă și astăzi nerezolvată pe masa CSM și întrebările pot continua.

Ne recunoaștem, ca părți ale unei instituții cu atribuții pentru găsirea răspunsurilor la întrebările de mai sus, partea noastră de vină în faptul că nu am reușit identificarea soluțiilor de urmat. Dar, am ales să nu acceptăm compromisul și jumătățile de măsură și să mergem pe calea adevărului și transparenței.

Astfel că, în fața unei asemenea indignări publice, ne delimităm de aparițiile pline de emfază care spun că nu se poate discuta o hotărâre judecătorească. Ba, dimpotrivă, consecințele pe care aceasta le generează trebuie analizate, comentate și adoptate cele mai bune decizii. Justiția este un serviciu public, iar o soluție care șochează conștiința publică relevă faptul că undeva s-a produs o fractură: în lege, în interpretarea sau aplicarea ei.

Că s-a produs emoție nu poate fi, de asemenea, de condamnat, căci conștiința juridică a cetățenilor se structurează pe o componentă rațională, dar și pe una psihică, emoțională, astfel că o bună ”politică juridică” a statului, generic vorbind, trebuie să integreze toți factorii care configurează dreptul. E bine că e emoție, pentru că dreptul e intim legat de viața socială, iar legea și, pe baza ei, soluția judecătorească au o incontestabilă încărcătură social-umană. Și, apropos de emoție, să ne amintim că, în urma soluției de achitare a colegilor judecători de la ÎCCJ, a existat în societate o puternică manifestare a emoției generată de hotărârea instanței de atunci și nu a reprimat-o nimeni. Nu înțelegem de ce acum emoția socială ar fi mai dăunătoare și ar trebui cenzurată. Poate doar pentru că uităm prea ușor sau doar pentru că promisiunile de a nu (mai) produce niciodată cuiva rău să fi fost vorbe pe aripile unui vânt pustiu, precum sufletul celor ce s-au simțit cândva și ei nedreptățiți.

4. Să nu uităm nici dimensiunea umană a dreptului care presupune înainte de toate drepturi esențiale ale individului, drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor și posibilitatea lor de manifestare nestingherită în temeiul demnității și libertății. Și, sub acest aspect, garantul drepturilor fundamentale ale omului este Judecătorul.

Hotărârile lui trebuie să fie drepte, umane, să convingă, iar nu să șocheze sau să provoace mânie. Rolul Judecătorului este de a aduce pace în societate, de a face bine și de a restabili echilibrul încălcat.

Judecătorul trebuie să fie un om bun, cumpătat și să dea valoare în soluțiile pe care le pronunță umanității sale. Atunci când, însă, se crede un ”mic Dumnezeu”, înseamnă că și-a ratat misiunea ce i-a fost încredințată.

5. Ne asumăm public să generăm ori continuăm demersurile instituționale ce pot contribui la înlăturarea vulnerabilităților menționate și la îndeplinirea constituțională și adevărată a rolului CSM. Independența justiției trebuie garantată pentru cetățeni în cele mai profunde sensuri ale ei, neputând fi susținută în cheia absurdului, a negării și a neasumării”, se arată în scrisoarea semnată de judecătoarele Evelina Oprina şi Gabriela Baltag.