de Adriana Stoicescu, judecător
Ghiocelul de pustă și postmenopauza
Când m-am întors acasă de la București, habar nu aveam ce înseamnă facebook.
Un student mi-a spus că nu exist dacă nu am cont, așa că am zis ”bine, hai să o facem și pe asta”.
Nu mi-am dorit niciodată să fiu vizibilă, nu am crezut vreodată că pot să încropesc niște fraze cu miez și rost, în afara jobului.
M-au silit să ies public circumstanțele nefericite numite pompos ”lupta anticorupție și corupția endemică din justiție”, ce m-au transformat în vânat de lux pentru niște râme cu pretenții de procuror, azi pensionari sau avocați de mare angajament, ce au descoperit, brusc, că dreptul la apărare e sfânt…. (dar, despre ei, la vremea potrivită).
Zilele în care stăteam cu ochii pe geam să surprind potera, gândindu-mă nu dacă ci cum voi termina cu totul….
Poveștile care circulau pe seama mea, cea mai coruptă, lider de grup infracțional, femeie de moravuri ușoare și câte și mai câte.
Am început să respir mulțumită curajului ”găștii Savonea”, fostului CSM care, într-un demers sinucigaș, a spus adevărul despre mizeriile securiste din interiorul justiției.
Că doar de asta o urăsc papagalii penibili pe Savonea, ce credeați?
După devoalarea incredibilelor abuzuri comise în numele luptei anticorupție de gașca rezistento/coldistă, toți cei care am avut curaj și am îndrăznit să vorbim am devenit țintele hoardei plătite, aservite, pupincuriste, degrabă vărsătoare de sânge, în numele unui europenism de fațadă, a unei democrații strâmbe, doritoare doar de bani și atât.
Am devenit putiniști, desigur, antieuropeni, apărători ai corupților și câte și mai câte…
Societatea fost apoi asmuțită de haita de politicieni corupți, hoți și mincinoși, tot împotriva magistraților, de data asta la grămadă, devenind, din nou carne de tun.
Problema, dragii moșului, este că nu îmi mai pasă.
Și doar pentru că știu, spre deosebire de voi, că am spus și spun mereu adevărul, că lupt, așa cum pot, pentru dreptate.
Știu că nu am făcut niciodată rău, iar dacă am greșit, fără voie, voi plăti.
Știu că am fost și sunt de partea bună a lumii, susținându-i, la rândul meu, pe toți aceia care cred, la fel ca mine, că nu putem trăi fără Dumnezeu.
Care trăiesc în Lumină.
Nu aveți ce să îmi faceți, că doar ați tot încercat.
Biologic vorbind, sunt pe partea descendentă și nu am nicio problemă cu Marea Trecere….dimpotrivă.
Nu am bunuri materiale și nici nu îmi doresc, nu visez la cai verzi pe pereți și nici nu pot fi cumpărată.
Așa că, dragi ghiocei/toporași/zambiluțe de pustă, înflorite și ofilite, bântuite de postmenopauză sau andropauză, cățeluși/pisoi tulburați de aromele primăverii, viermișori ce vă credeți pitoni, renunțați, vă rog, la a mai ataca haotic și fără rost.
Viața asta e scurtă, iar preocuparea mea principală e pregătirea pentru următoarea.
Singurul lucru care mă obosește este imensa, indescriptibila, copleșitoarea voastră prostie când nu înțelegeți că, după ce ai trecut prin iad, nu te mai sperie nimic.
Cu atât mai puțin haita de chihuahua dresată să latre la comandă, aptă doar să mai sperie șoriceii ascunși prin cotloane.
Și, vă rog, amintiți-vă ce sânge îmi curge, năvalnic și cu presiune, prin vene…..
Nu vreți, Doamne ferește, să fiți acuzați de antisemitism, nu?
