de Adriana Stoicescu, judecător
Ţara lui “ba pe-a mă-tii »
Pentru că văd dosarele cu câteva zile înainte de şedinţă, nu am întotdeauna motivele de apel ale părţilor în faţă.
Uneori, apar dimineata, inainte de a intra in sala.
Dar, nu toţi avocaţii fac asta.
Şi nu mă deranjează prea tare, pentru că eu sunt cea care se grăbeşte să parcurgă dosarele prea devreme faţă de termen.
Uneori, mă trezesc cu o cerere de amânare în dimineaţa şedinţei.
Şi poate, ce să vezi, uneori avocatul chiar s-a îmbolnăvit, deşi nu cred că îşi dorea.
Clientul lui, cu siguranţă nu.
Asta nu înseamnă că toate cererile de amânare sunt făcute cu bună-credinţă, ştiu.
De multe ori, avocaţii vorbesc mult şi poate nu tocmai pe subiect, pentru că vor să îsi convingă clientul că nu a dat banii degeaba.
Nu toţi fac asta, ştiu.
Uneori, avocaţii au cereri absurde şi neîntemeiate, forţează amânări, ştiu.
Ne pronunţăm pe ele, cu legea în faţă şi gata.
De ce ar trebui să îi suspectăm, mai mereu, de rea credinţă ?
Printre noi avem colegi care intră în sala mai asa, in orb, ca sa fiu politicoasa, dar nu suntem toţi aşa.
Ne place să fim băgaţi toţi în aceeaşi oală ?
Avem colegi infatuaţi, certaţi cu manierele şi decenţa, dornici să îşi arate superioritatea (falsă, de altfel), autosuficienti, punând la punct avocaţi, procuror, justiţiabili, de-a valma, uitând că sunt doar nişte oameni investiţi cu o autoritate care, ce să vezi, se va termina cândva.
Si care, oricum, nu ii urmeaza in afara salii de judecata, precum o umbra.
Avem printre noi colegi care nu salută avocaţii pentru că “nu se demit” sau nu vor să fie suspectaţi de niscaiva „manevre”.
Avem colegi care transformă hotărârile judecătoreşti în gazeta de perete cu o singura rubrica „aşa nu”, criticând nu agumentele ci profesionalismul avocatului sau al procurorului.
Trăim într-o junglă în care, oricum, toată lumea e cu ochii pe noi, speculând o privire, un sunet.
Mă întreb, retoric, ce avem de câştigat dacă ne bălăcărim unii pe altii toată ziua ?
Suntem îngropaţi în dosare, ştiu, dar, să recunoaștem, sunt instanţe unde încă se trăieşte şi se munceşte lejer.
Sunt parchete în care se prăbuşesc dulapurile cu dosare în capetele colegilor dar şi locuri unde domneşte pacea și linştea de te întrebi unde ai nimerit.
Avem, ca popor, un talent unic de a ne uita mereu peste gard, cu ranchiună, cu dispreţ, în loc să ne vedem de hibele noastre şi să încercăm să le rezolvăm.
Arătăm mereu cu degetul spre alţii în loc să ne aşezăm la masă, să discutăm şi să găsim soluţii reale, nu imaginare şi bune doar pentru presă, menite sa arate ca noi muncim, „Mircea, fa-te ca lucrezi”.
Avocaţii nu sunt duşmanii noştri, cum nici noi nu suntem duşmanii procurorilor.
Grefierii nu sunt sclavi pe plantaţie, justiţiabilii nu sunt nişte numere de dosar, folositoare la bilanţurile care plac atât de mult unor şefi de instanţe, dornici să facă „mumos” la Capitală si cam atat, lideri pe hartie si degraba degrevati de activitatea de judecata.
Ca să schimbăm ceva ar trebui să începem, totusi, cu noi.
Să fim sinceri, să ne privim în oglindă şi să recunoaştem că avem bube şi limite, că nu suntem mereu cum ar trebui să fim.
Să încetăm să acuzăm şi să încercăm să îndreptăm.
De-abia apoi să le cerem celorlalţi respect.
Pentru că, nu-i asa, dacă nu putem fi mai buni, măcar să fim politicoşi.
