de Adriana Stoicescu, judecător
Stimaţi tovarăşi şi preteni,
Iubiţi cetăţeni,
Dragă naşule,
Credeam că am ajuns la momentul în care mă pot hodini, liniştită, la umbra unui nuc bătrân.
Le-am văzut pe toate, am bifat aproape tot ce mă interesa în viaţa asta, nu mai am aşteptări de la oameni, vreau doar un strop de linişte, undeva, într-un sat uitat de lume, departe, zăcând la nesfârşit la soare, pe un balansoar vechi, ce scârţâie enervant.
Cu o cafea bună şi cu o carte pe măsură.
Bine, mai multe cărţi….
Eventual cu o mâţă prin preajmă sau neşte găini, că mă înţeleg binişor cu ele, nefiind departe de mintea lor nici eu.
Când colo, Drăguţul Bunuţul, care şi El stătea liniştit la un ceai, cred că S-a gândit “Mă, asta mică prea s-a lenevit. Ia să-i dau un impuls, că Mă plictisesc şi Eu şi parcă M-aş mai distra niţel’’…
Şi ce îmi trimite ?
„De la prima la ultima” este un spectacol la intersecția dintre artă, istorie și analiză sociologică, care folosește corpul, vocea, teatrul de obiecte, cele mai recente cercetări științifice și istoria subiectului pentru a începe o discuție publică despre menstruație – unul dintre cele mai regulate, dar și unul dintre cele mai stigmatizate evenimente zilnice din viața femeilor, care reprezintă jumătate din omenire. Menstruația nu este doar un proces biologic, ci o experiență definită istoric și social, plină de paradoxuri, mituri, aspecte invizibile și control. Nu este doar o chestiune de hormoni și igienă, ci o chestiune de putere, norme sociale, limbaj, economie. Este menstruația doar o funcție corporală – sau este un mijloc de clasificare care separă pe cei care pot fi auziți de cei care nu trebuie să fie? Care dictează când femeia este utilă și când devine invizibilă? Cum să vorbim despre menstruație – prin artă, știință, la școală, acasă? Spectacolul a fost produs ca o cercetare colectivă a echipei artistice care înțelege menstruația ca fapt politic și estetic și folosește diferite mijloace performative pentru a face apel la redefinirea relației și atitudinii noastre față de corpul feminin, sângele menstruației și circularitatea timpului.”
Adicătelea, o invitatie la teatru.
Un teatru de stat din Timişoara.
Măi, oameni buni, măi !
Fraţilor !
Io credeam că sunt un om cităv la cap, cu, relativ, toate ţiglele pe casă.
Cei ce mă cunosc, cât de cât, ştiu că se poate vorbi despre orice cu mine, chiar orice, nu degeaba sunt boscorodimea sa.
Bre, dar asta chiar nu mi-am imaginat niciodată că voi vedea.
Cum mama sărăciei să faci o piesă de teatru despre menstruaţie ?
Cum să legi istoria şi filozofia de ciclu ??
Cum naiba să vii să spui că menstruaţia este fapt politic și estetic ??? Eveniment stigamatizant ?? Chestiune de putere ???
Ce bube aţi moştenit la cap, frăţioare ?
Pur şi simplu psihiatria este depăşită, trebuie rescrise tomuri întregi în domeniu, pentru că oamenii au luat-o razna complet.
Baiul cel mare este că se simt interesanţi. Cool. Inteligenţi peste măsură. Adaptaţi noilor realităţi, în care ne fluturăm izmenele şi bugigăii, musai pătaţi, în public, în extazul spectatorilor care sunt la fel de spălaţi pe creier.
Nene, dacă asta e artă, eu vreau să fiu catalogată idioată.
Că incultă este insuficient.
Vreau să fiu trecută la index, să existe o categorie nouă de oameni, ăia care nu mai înţeleg nimic din ce se întâmplă.
Să se facă un sat pentru noi, că or mai fi câţiva ca mine, care nu înţeleg că trebuie să facem pipi în văzul lumii, să ne mândrim cu, mă iertaţi, OB urile din dotare, că de sex în public nu ne mai mirăm aşa tare….
Prostovani învăţaţi de bunicile şi mamele lor fără facultate că nu îţi speli rufele în public, darămite chiloţii.
Măi, nene, măi, vreau să mă mut pe altă planetă, unde să pun o plăcuţă cu accesul interzis psihopaţilor care, de plictiseală, îşi numără firele de păr de pe picioare, apoi scriu o elegie despre ‘’rolul sfârcurilor la codabatura alba în analiza monogamiei in ordinul Passeriformes’’.
Intelectualilor rafinaţi care cauta explicaţii pentru culoarea dosului de maimuţă în funcţie de maree, fazele lunii şi dieta, combinate cu importanta perioadelor de rut.
În timp ce, desigur, beau o macha.
Mor acolo, singurica, fără de popă, dar mor măcar departe de cretinismele lumii moderne…..
Cel puţin aşa sper
