de Adriana Stoicescu, judecător
Moartea care uneşte
Pentru oameni, moartea este un subiect tabu.
Vorbim tot timpul despre petreceri şi bună dispoziţie dusă la extrem, alcool şi droguri, trupuri dezgolite şi plăceri vinovate.
Scopul vieţii a devenit plăcerea facilă, găsită pe toate gardurile, dusă la extrem, forţând limitele.
Noua normalitate este anormalitatea.
Trăim într-o lume a anormalului ridicat la rang de lege, căruia trebuie să te închini, icoană a modernităţii urât mirositoare, prost înţeleasă, menită să te anestezieze, căci în lipsa oricărei urme de raţiune eşti o victimă sigură.
Negând tot ce ştie omul de la Facere încoace, societatea ne îndeamnă, ne cere, ne porunceşte să negăm, de fapt, Omul.
Să ne lăsăm transformaţi în nişte zombie ce se lasă devoraţi de urâtul absolut.
Şi iată că vine peste noi Moartea şi ne trezeşte brusc şi dureros.
Ne pune în faţă o oglindă fără filtre şi ne vedem faţa hâdă, marcată de păcate şi micime, de meschinărie.
Dar, mai presus de orice ne face să ne privim în ochi şi să ne vedem goliciunea.
Când ne-am pierdut în halul ăsta ?
Cum ne-am rătăcit pe drumul ce pare fără de sfârşit al morţii fără sens ?
De când a fi neom a devenit politică de stat şi ţel suprem ?
Într-un final, îmi e teamă că şi Inteligenţa Artificială va renunţa la om, văzându-l cu câtă cerbicie se autodistruge.
Unde am fost, în toţi anii ăştia, când mizeria şi răul absolut s-au insinuat în sufletele noastre şi ne-au cucerit, fără luptă, doar cu un strop de alcool, ceva prafuri, zornăit de bani şi laude deşarte ?
Noua normalitate ne-a transformat în creştini de mucava, biete păpuşi manevrate, ce încă se mint că sunt ai Lui, dând două acatiste în timp ce îşi omoară pruncii în pântec.
Creştini lâncezi, care fug de Cruce şi Adevăr, închişi în case şi în propriile temniţe, mai greu de suportat decât orice carceră.
Mi se spune să tac, insistent mi se cere să tac, sunt ameninţată să tac.
Mi se cere să întorc privirea în altă parte, să nu mai insist cu adevărul pentru că nu interesează pe nimeni.
Oamenii mă mint şi mă trădează, oamenii pe care i-am ajutat îmi întorc spatele pentru că acum sunt undeva sus şi nu mai au nevoie de mine.
În acest timp, undeva, departe de noi şi totuşi atât de aproape, moare un om şi o undă de şoc pare a se propaga, timid.
De ce avem nevoie de Moarte ?
Pentru că, în absenţa Crucii, noi nu ne-am fi născut.
Pentru că suntem copiii unei Morţi unice, urmate de Înviere, care ne vizează pe toţi.
Şi pentru că sămânţa, pentru a încolţi, trebuie să moară.
E plină Scriptura de îndemnul « Nu vă temeţi ».
Iar noi ne temem de proprii ochi.
De propria fiinţă.
Pentru că ne aminteşte, de fapt, de Dumnezeu.
Poate că e timpul să luăm oglinda în mână şi să ne privim.
În loc să ne văităm, să ne acceptăm micimea şi neputinţa.
Ca să putem, în sfârşit, să ne ridicăm din noroiul în care ne-au aruncat alţii.
În loc să ne prefacem creştini, să fim.
Pe mine, e singurul “partid” care m-a convins.
Şi nu cred, ci ştiu, că doar de acolo ne poate veni salvarea.
