de Adriana Stoicescu, judecător
M-am ferit, în ultima vreme, să vorbesc.
E o senzaţie de frig şi neputinţă care mă cuprinde în faţa prostiei şi răutăţii.
Şi a nedreptăţii.
Şi a mizeriei umane care îmbracă atâtea forme, că nu mai ştii cum şi de cine să te fereşti.
Mă bucură că oamenii îşi dau arama pe faţă şi, deşi nu aş fi vrut, pot să spun că am avut dreptate.
O adunătură de cercopiteci încearcă să distrugă ţara asta şi să transforme ce a mai rămas din statul român într-o adunare de incapabili, fără putinţă să mai mişte un deget ca să supravieţuiască.
Si care, în final, se decid să îşi aştepte, resemnaţi, finalul.
Noi nu mai avem o ţară.
Noi nu mai avem un stat funcţional.
Suntem un trib ce doar se hrăneşte, cât încă mai are nişte rezerve ascuse, înt-un beci mucegăit.
Suntem o mână de oameni ce vieţuim într-un teritoriu în care, iată, nu mai râd în soare macarale, ci explodează blocuri, fără ca nimeni să fie vinovat.
Oamenii mor şi atât.
Trăim de pe o zi pe alta într-un spaţiu al mizeriei morale, al imposturii crase, al minciunii ca intstrument politic.
Suntem mânaţi, precum o turmă, fără cap şi fără direcţie, de nişte personaje ireale, care par a fi teleportate dintr-un serial de proastă factură.
Indivizi care nu ştiu a vorbi limba română, creaturi aruncate peste gard, se trezesc să ne facă curat în biata ogradă, din care aproape nu a mai rămas nimic, oricum…..
Ţara asta e distrusă.
Ce mai vedem sunt nişte urme vagi ale trecerii noastre prin istorie, ca o dâră lăsată de un melc codobelc, plictisit, care se duce să bea apă din Dunărea sârbească, fiindcă a noastră, în curând, nu va mai exista, plină de peturi şi fără peşti.
Încet, luminile se sting.
Şi nu ne pasă.
Cântăreţii şi dirijorii unui cor ce behăie, nu cântă, ne cer să ne spălăm pe mâini, ca Pilat din Pont.
Şi să nu ne mai agităm.
Ştiu ei ce avem de făcut.
Ne conduc ei. Ne organizează ei. Ne spun ei ce e bine şi ce e rău.
Fără ruşine, fără limite, impotenţi funcţionali care nu au muncit o zi în viaţa lor, azi au pretenţia să ne conducă.
Să dea foc legilor şi Constituţiei, să jignească şi să scuipe.
Creaturi care au un singur scop: să distrugă.
O singură dorinţă: să se înşurubeze în capul mesei, râgâind satisfăcuţi că au ras de pe suprafaţa pământului un popor întreg, ce îşi plânge soarta mai trăgând o duşcă de vin acrit, făcut în casă, pe ascuns, ca să nu îl vadă fiscul.
Pentru că nu are nimeni curajul să le spună « tăceţi, naibii odată ».
Şi plecaţi acasă !
