de Adriana Stoicescu, judecător
Declaraţie pe proprie răspundere
Ieri am intrat în sedinţa la ora 9.00 şi am ieşit pe la ora 17.30.
Doar 25 de apeluri, vreo 10 contestaţii, nişte mizilicuri de verificări măsuri.
O grămadă de inculpaţi dornici să dea declaraţii, martori vorbăreţi ….
Avocaţi dedicaţi, procurori la fel, oameni care nu îşi bat joc de profesie, pe care îi ascult cu plăcere şi atenţie, colegi cărora sper că reușesc să le dovedesc respectul meu.
Am ajuns acasă într-un târziu şi m-am târât până la pat.
Şi pa.
Nu, nu scriu asta pentru că aştept milă sau elogii.
Nu mă obligă nimeni să continui.
Decizia de pensionare e în sertar, oricând pot să plec.
Şi totuşi, de ce rămân ?
Într-o societate care eviscerează judecători de dimineaţă până seara, suntem mulţi care alegem să rămânem.
Ştiu teoria idioată, luăm şpagă mai mare decât pensia şi rentează…
Trecând peste aberaţiile minţilor care au doi neuroni obosiţi şi o sinapsă ruginită, îmi place să cred că undeva, în universul meu mărunt şi lipsit de importanţă, există un inculpat sau o victimă de care eu răspund.
Ale căror vieţi pot fi, la un moment dat, responsabilitatea mea.
Că înainte de a exista eu pe pământ, Șeful a decis că oamenii ăia vor depinde, la un moment dat, de judecata mea.
Şi, în micimea mea, cred cu tărie că voi fi trasă la Răspunderea Finală pentru eventuala mea evadare.
Cred cu adevărat că talanţii primiţi, dar nefolosiţi, se vor întoarce, la Marea Judecată, împotriva noastră, unde nu vom avea avocați, ci doar faptele bune vor fi depoziții în favoarea noastră.
Cred că profesia asta devine tot mai frumoasă pe măsură ce îmbătrâneşti, că înţelepciunea care ne tot dă târcoale trebuie valorificată şi că dreptatea, chiar dacă umblă cu capul spart, poate şi trebuie să fie pansată.
Cred că oamenii nu ne mai aud și nu e doar vina lor.
Muncim mult? Da, dar știu sigur că nu suntem singurii.
Suntem ameninţaţi mereu? Da, dar nu doar noi.
Se revarsă peste noi şuvoaie de ură ? Da, dar nu e doar vina celor care nu cunosc alt limbaj.
Avem rate şi probleme şi bolnavi prin casă şi uneori nu mai putem şi nu ştim dacă mai există luminiţa de la capătul tunelului?
Da.
Uităm, însă, prea des, în ultima vreme, că ne-am ales profesia asta din convingere şi din dorinţa de a face bine.
Uităm că, vrem nu vrem, suntem datori să întoarcem un strop din norocul pe care l-am avut atunci când am avut şansa să alegem un drum şi cărările ni s-au deschis.
Și mai cred, cu toată puterea, că nu avem dreptul să uităm de cei mai trişti ca noi.
Mulţi şi tăcuţi, abandonați într-o lume în derivă, rătăciţi care caută dreptatea sau doar un cuvânt bun.
Care sunt infinit mai mulţi decât şleahta de politicieni cărora le datorăm toată mizeria în care azi se scaldă naţia din care facem parte.
Eu pot pleca mâine.
Azi, însă, aleg să deliberez.
Să iau la citit, a doua oară într-o săptămână, dosarele ; apoi, la motivat, a treia oară.
Până când întrebările de acolo vor primi un răspuns.
Durerea omului dintre filele dosarului, un strop de alinare.
Și cel care merită, pedeapsa legală.
Suntem obosiţi şi sictiriţi şi tracasaţi.
Dar avem datoria morală, faţă de noi în primul rând, să nu aruncăm la gunoi toate darurile primite, şansele oferite de un Dumnezeu prea iubitor şi, mai ales, speranţele oamenilor care ajung în faţa noastră.
Ştiu, sunt patetică, pentru mulţi dintre voi.
Dar, sunt sinceră.
Aşa gândesc.
Şi de asta rămân.
