De Mohammad H.Emami, iranian stabilit in România
Armistițiu sau capitulare: sfârșitul unei iluzii și începutul unei oportunități pentru libertate
În urma unui război de zece zile, fulgerător și devastator, regimul Republicii Islamice a Iranului a suferit lovituri istorice și ireparabile din partea Israelului și a Statelor Unite. Bombardarea facilității nucleare de la Fordo – principalul centru de îmbogățire a uraniului – de către bombardierele americane B-2 și atacurile cu rachete balistice avansate Scud asupra altor centre nucleare iraniene au dus la distrugerea unei părți semnificative din infrastructura atomică a țării. Între timp, reacția militară a regimului nu a fost altceva decât pasivitate, haos și eșec tactic. În aceste condiții, regimul a fost forțat să accepte un armistițiu – mai degrabă o recunoaștere a înfrângerii decât un acord de pace între două părți egale.
Însă întrebarea esențială este: Înseamnă acest armistițiu sfârșitul proiectului expansionist al Republicii Islamice? Sau, dimpotrivă, o gură de aer pentru reconstrucția mecanismului represiv și belicos?
Răspunsul la această întrebare va contura viitorul Orientului Mijlociu.
Un lup fără colți: nuclear, proxy și represiune
Republica Islamică și-a bazat supraviețuirea nu pe legitimitate populară, ci pe trei piloni: puterea nucleară (sau ambiția de a o obține), rețelele de miliții proxy din regiune – cum ar fi Hezbollah, Hashd al-Shaabi, Houthi etc. – și represiunea internă brutală. Acum, toți cei trei piloni sunt în criză. Infrastructura nucleară a fost distrusă, rețelele proxy au fost slăbite și șocate, iar în interiorul țării, furia publică este ca un vulcan tăcut care poate erupe în orice moment.
Totuși, experiența arată că astfel de regimuri, în vremuri de slăbiciune, nu aleg reflecția și schimbarea, ci caută să reconstruiască uneltele represiunii pentru a-și menține puterea cu orice preț. Prin urmare, acordul de armistițiu recent nu este semnul unei schimbări de paradigmă, ci probabil o oportunitate pentru regrupare.
Pace durabilă doar prin schimbarea structurii de putere
Istoria Orientului Mijlociu este plină de armistiții urmate de noi războaie. Rădăcina acestui cerc vicios al violenței se află în structurile de putere construite pe opresiune, sectarism și instabilitate. Timp de patru decenii, Republica Islamică a fost unul dintre principalii factori de instabilitate în regiune – prin sprijinirea terorismului, intervențiile militare în țările vecine și represiunea internă.
Prin urmare, adevărata pace în Orientul Mijlociu va fi posibilă doar când acest regim va fi înlăturat de la putere – nu doar prin slăbiciune militară, ci prin voința poporului iranian și rezistența sa de a trece de la un sistem totalitar la o republică democratică, transparentă și responsabilă.
Concluzie: momentul deciziv
Deși armistițiul actual ar putea fi perceput superficial ca un pas pozitiv către detensionare, în realitate, nu este decât o pauză în cursul unei crize vechi, cu excepția cazului în care comunitatea internațională, poporul iranian și forțele democratice ale regiunii transformă acest moment într-o oportunitate de a rupe cercul represiunii și al războiului. Căderea acestui regim dictatorial prin mâinile poporului și ale rezistenței iraniene conduse de doamna Maryam Rajavi și instaurarea unei republici democratice nu doar că va deschide calea spre pace în Iran, ci va oferi și o soluție pentru multe dintre crizele din regiune.
Războiul extern cu acest regim nu este ceea ce își dorește poporul sau rezistența iraniană. Rezistența iraniană a declarat cu zeci de ani în urmă: „Nu războiului, nu compromisului, da schimbării democratice.”
Astăzi, odată cu declararea armistițiului, doamna Maryam Rajavi a reafirmat voința poporului iranian și a spus:
„Lăsați poporul iranian să răstoarne în lupta sa destinul, pe Khamenei și dictatura velayat-e faqih.
