COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE PETRE M IANCU:
Am susţinut cu putere alegerea lui Iohannis, în 2014. L-am criticat dur, în răstimpuri. L-am elogiat când mi s-a părut că acţionează lăudabil. Nu el, ci regimul Dragnea poartă vina pentru dezastrul democraţiei.
Dar eşecul preşedintelui nu e mai puţin grav.
Meseria de preşedinte nu se învaţă uşor. Presupune oarecare talent şi flexibilitate, cuplate cu inteligenţă, demnitate şi modestie, cu un simţ al sarcinii uriaşe, încredinţate de Suveran, deci de popor, precum şi cu o doză de entuziasm potrivit misiunii înalte, istorice, asumate ca şef al statului.
Iohannis a mimat un timp, abil, că ar poseda măcar unele din aceste calităţi. Părea un preşedinte demn, cam prea taciturn, cam provincial, cam lent şi, mai ales, cam prost sfătuit de politrucii de extracţie USL-istă care-l înconjurau când a ajuns la putere.
Dar sibianul părea în egală măsură capabil să înveţe. Se dedulcise la viaţa de huzur a demnitarului? Tot ce se poate. Dar a ieşit omul în stradă, sfidând frigul, împreună cu românii, când cleptocraţia şi-a început lungul drum al asasinării democraţiei prin OUG 13. Nu-l dădeau afară din casă inteligenţa, hărnicia şi modestia? Posibil. E cert că a greşit.
A tot dat noi şi noi şanse PSD, refuzând sfaturile unor ziarişti, inclusiv de la Deutsche Welle, ce-i drept insule izolate într-un ocean de susţinători ai ideii că n-ar fi nevoie de anticipate, deşi partidul guvernamental îşi pierduse încă din ianuarie 2017 orice legitimitate. Dar, până la urmă, alte carenţe par să-l fi pierdut. Lipsa umilinţei şi a demnităţii prezidenţiale.
Căci aerul solemn al cuvântării sale de la 19 iulie, când a condamnat ritos, ca nocivă pentru statul de drept, legea 304, despre care a afirmat că ar fi silit, totuşi, s-o promulge, pentru că, fapt real, a ”epuizat toate căile de atac constituţionale”, nu trebuie să înşele pe nimeni. Klaus Iohannis a clacat jalnic.
Ca preşedinte. Şi, totodată, ca om. Nu atât pentru că n-a făcut tot ce trebuie. Nu doar pentru că n-a explicat din timp românilor, convingător, cu ce probleme se confruntă ţara şi ce e de făcut. Nu doar pentru că a amânat impardonabil de mult apelul la Comisia de la Veneţia.
În fond, dacă decizia celei din urmă era solicitată grabnic şi venea din timp s-ar fi redus sensibil spaţiul de manevră al CCR. Ce-i drept, aşa politizată cum e, Curtea ar fi fost eventual dipusă să-i sfideze şi pe experţii internaţionali, aşa cum a sfidat CSM şi pe magistraţii şi experţii români. Dar Klaus Iohannis şi-ar fi făcut măcar datoria faţă de români.
Cum s-ar fi achitat de obligaţia de a fi un preşedinte net mai bun, nu o mazetă, un ageamiu în cazul cel mai bun şi un complice, în cel mai rău, şi dacă demara din timp promisul referendum menit să frâneze asaltul PSD & comp asupra justiţiei. Ori dacă, sfidând curajos şi inteligent atacurile ultranaţionaliste, ar fi mobilizat un mai consistent sprijin internaţional împotriva demolatorilor democraţiei româneşti.
Că n-a făcut toate acestea e regretabil şi pentru el însuşi, pentru popularitatea sa şi, mai ales, pentru poporul român şi dreptul său de a fi liber, de a se bucura de un stat de drept cu veritabilă egalitate a cetăţenilor în faţa legii şi de un preşedinte în stare s-o apere.
Totuşi, nu aceste omisiuni i-au pus capac, ca om şi om de stat. Iohannis a eşuat fiindcă, spus simplu, nimeni şi nimic nu trebuie să-l determine pe un şef de stat să facă rău poporului şi ţării sale. Nici măcar o accepţie absolutistă a Constituţiei, gândită, eronat, nu ca lege fundamentală, făcută de oameni pentru oameni, ci resimţită ca un soi de idol suprem, de respectat ad litteram chiar şi când interpreţii ei supremi distrug separaţia puterilor. Şi, deci, democraţia liberală şi statul de drept.
Nimeni şi nimic nu trebuia să-l poată sili să promulge, în pofida conştiinţei şi expertizei consilierilor săi şi a specialiştilor, o lege strâmbă. O lege rea. Aşa cum nimeni şi nimic nu trebuia să-l forţeze să accepte o sentinţă nedreaptă. Precum aceea care a dus la revocarea din funcţie a şefei DNA.
Dar avea Iohannis de ales? ”Nu”, afirmă, o dată în plus, fostul şef al CCR, Zegrean. Ba, categoric da, se poate din nou susţine, argumentat.
Ar fi putut alege să ceară cetăţenilor să se opună, împreună cu el, dictaturii majorităţii, pe care a identificat-o expressis verbis şi a deplâns-o, fără să schiţeze un gest de luptă împotriva ei. Ar fi putut să se lase suspendat. Ar fi putut să-şi dea demisia. Ar fi salvat astfel, măcar întrucâtva, prestigiul, demnitatea şi vitalitatea funcţiei sale. Ar fi demonstrat că are curaj. Că funcţia nu-i este mai dragă decât binele românilor. Decât conştiinţa şi democraţia.
Or, el, dimpotrivă, s-a lăsat înfrânt şi înjosit mai rău, chiar, decât Emil Constantinescu, cel autodeclarat ”învins de structuri” la finalul jalnicului său mandat. Pentru că preşedintele CDR evacua Palatul Cotroceni, când a capotat. Şi nu era încă şeful de stat membru al NATO şi UE, alianţe care trec abia acum prin crize existenţiale agravate de naufragiul românesc.
Ce-i drept, nu Klaus Iohannis, ci regimul Dragnea poartă vina principală pentru dezastrul democraţiei româneşti.
Dar, oferind pe tavă o victorie evitabilă duşmanilor săi şi ai democraţiei, pe care i-a întărit ştiind bine că păcătoasa de corupţie chiar ucide, Iohannis a devenit mai rău decât inutil. S-a prefăcut, vai, din frână a oligarhiei şi posibilă soluţie, în parte a problemei. A celei româneşti, numite Dragnea. Ca şi a celei europene, care este internaţionala extremistă, antidemocratică, putinistă.
